Ce a modelat relatia dintre Biserica Ortodoxa Romana si regimurile politice pe care acestea le-a intalnit de-a lungul secolului XX? In ce fel a fost dezvoltata aceasta vecinatate, adesea complicata si nestiuta. In 2007 a parut pe piata editoriala o carte care are puterea de a evidentia trasaturile acestei intalniri. A ramas la fel de nestiuta precum obiectul pe care il trateaza.
Desi cu oarecare intarziere, ma bucur sa prezint publicului o lucrare referitoare la relatia dintre stat si biserica din Romania perioadei 1938-1948. Este vorba despre ”Relatia stat biserica in perioada 1938-1948. Cazul Bisericii Ortodoxe Romane”, Costel Coaja, Editura Princeps, Iasi.
Aparuta in 2007, cartea a fost trecuta cu vederea in toata aceasta perioada. La o cautare rapida pe internet nu apare nici o referinta critica. Probabil din cauza faptului ca editura care a publicat-o este una relativ necunoscuta, iar autorul, cel mai probabil este tanar si, desi da dovada de profesionalism, nu are inca un „nume”. Pe scurt, e vorba de o chestiune de „promovare”.
Voi enumera insa mai jos motivele care m-au facut sa ma opresc totusi asupra acestei carti. In primul rand este vorba de o lucrare istorica, impecabila din punct de vedere profesional. Autorul se foloseste de o ampla documentatie care, pe langa lucrarile de specialitate si referintele la presa sau la cartile vremii, face frecvente trimiteri la documente din arhive, neaccesibile marelui public. Este vorba de Arhivele Statului din Bucuresti si Iasi, Arhivele Mitropoliei Moldovei, si Arhiva Melchidesec Stefanescu de la Biblioteca Centrala Universitara din Iasi. Din pacate, dupa spusele autorului, accesul la documentele din Arhiva Sfantului Sinod i-a fost refuzat. Acestea ar fi rotunjit fara indoiala baza documentara a lucrarii. Relevante mi se par de asemenea si tema propusa pentru cercetare si perioada aleasa. Nu cu mult timp in urma, cunoscutul istoric Lucian Boia publica la Editura Humanitas o lucrare despre atitudinea intelectualilor fata de puterea politica intre anii 1930 – 1950
[1]. Istoricul roman motiva decupajul temporal propus prin faptul ca in aceasta perioada relativ scurta, de numai 20 de ani, in Romania s-au perindat nu mai putin de sapte regimuri politice, diferite radical ca orientare politica si ideologica. Din acest punct de vedere, cartea de fata este similara lucrarii lui Lucian Boia. Desi perioada aleasa pentru analiza este mai scurta, doar 10 ani, ea este totusi perioada cea mai tumultuoasa a istoriei romanilor din secolul XX. Daca Lucian Boia discuta despre atitudinea intelectualilor fata de puterea politica, autorul lucrarii de fata alege sa studieze raportarea ierarhiei ecleziastice si a intelectualilor ortodocsi fata de aceeasi putere. Subiectul este fara indoiala unul mult mai sensibil si mai delicat. Poate si de aceea, dupa spusele autorului, lucrarile pe aceasta tema sunt inca relativ putine, iar majoritatea abordarilor cauta fie sa disculpe in totalitate ierarhia bisericeasca, fie sa o acuze fara rest pentru felul in care s-a raportat la evenimentele politice din epoca. Consideram totusi ca astfel de abordari, desi explicabile date fiind importanta si miza subiectului, nu contribuie prea mult la o reala intelegere si asumare a propriului trecut. Iar din acest punct de vedere trebuie sa apreciem inca o data felul in care autorul alege sa procedeze. Abtinandu-se pe cat posibil de la aprecieri sau critici personale, autorul isi sustine fiecare afirmatie prin trimiteri la diverse declaratii, documente sau afirmatii din epoca, astfel incat, ipotezele propuse sunt practic imposibil de contrazis.
Pentru a intelege felul in care Biserica Ortodoxa Romana s-a raportat la succesivele schimbari de regimuri politice, trebuie sa avem in vedere modalitatea in care biserica se raporteaza principial la puterea politica. Este vorba in acest caz de mostenirea bizantina a principiului „simfoniei”, care presupune colaborarea reciproca intre stat si biserica, in avantajul ambilor parteneri. In principiu biserica trebuie sa se supuna legilor statului, iar statul sa tina cont in legiuirile sale de invataturile morale ale bisericii. De asemenea, ierarhii bisericii invoca frecvent un pasaj din apostolul Pavel, referitor la „stapanirile cele inalte”, pasaj care confirma ca orice putere politica vine de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, atitudinea principiala a Bisericii este una de acceptare necritica a puterii politice si de colaborare cu puterea.
Perioada istorica avuta in vedere incepe cu anul 1938, an in care regele Carol al II-lea instaureaza regimul de dictatura personala, numind in fruntea guvernului pe Patriarhul de la acea data Miron Cristea. Gestul este privit cu simpatie de membrii Bisericii Ortodoxe, in primul rand pentru ca se considera ca Biserica isi recapata in acest fel locul privilegiat pe care il merita in societatea romaneasca. Unii autori din epoca vad in gestul regelui o incercare de reinnodare cu Traditia, avand in vedere ca inainte de epoca moderna mitropolitul era loctiitorul domnitorului, luandu-i locul in situatii de criza. Statutul privilegiat al BOR se traduce prin pastrarea sintagmei de „Biserica dominanta” in Constitutia lui Carol si prin adoptarea unei legislatii religioase care va interzice celelalte culte precum si prozelitismul religios – cu toate ca in Constitutie exista un articol referitor la garantarea libertatii de constiinta. Altfel spus, Biserica capata monopol legal asupra constiintelor credinciosilor.
Dupa abdicarea lui Carol, in 1940, puterea este preluata de Ion Antonescu care, impreuna cu legionarii, va instaura pentru scurt timp Statul National Legionar. Situatia Bisericii devine acum una delicata, daca avem in vedere dedicatia cu care aceasta a servit regimul carlist si faptul ca regele a devenit la un moment dat prigonitorul legionarilor. Si atitudinea reprezentantilor bisericii fata de Miscarea Legionara a fost una ambigua si retinuta. Cu toate ca unii preoti au fost persecutati in timpul regelui din cauza aderarii lor la principiile legionare, Biserica se fereste sa ia atitudine, considerand ca aceasta este o problema ce priveste factorul politic. Antonescu este si el partial nemultumit de atitudinea ierarhilor Bisericii. Chiar daca face referiri in discursurile sale la „credinta strabuna” pentru a-si legitima puterea, nu ezita sa adreseze critici conducerii Bisericii. Maresalul vorbeste deschis despre lipsa de moralitate a unora dintre preoti, despre faptul ca unii dintre ei fac parte din loji masonice si ca nu se implica activ in combaterea prozelitismului neo-protestant. Dupa unele afirmatii, I. Antonescu ar fi intentionat si o reforma mai ampla a Bisericii, insa acest lucru nu s-a produs din cauza evenimentelor politice ce au urmat.
Iar primul dintre acestea, in ordine cronologica, a fost inlaturarea legionarilor de la guvernare, in urma incercarii acestora de a prelua puterea in iarna lui 1941. Biserica a fost afectata de acest eveniment, din cauza ca multi preoti, membri sau simpatizanti legionari, au fost implicati activ in desfasurarea rebeliunii. Drept consecinta mai mult de 400 de clerici vor fi arestati, dintre care aproximativ 20% vor primi condamnari. Prestigiul Bisericii este si el afectat. Credinciosii ii acuza pe preoti ca au parasit altarul pentru politica, iar in unele sate refuza sa intre in biserici pana cand acestea nu vor fi sfintite din nou. Biserica refuza din nou sa ia o atitudine transanta fata de aceste evenimente, iar la acuzele de vinovatie, tot mai prezente in presa, raspunde ca acest lucru s-a intamplat in principal din cauza ca de la 1864 Biserica nu mai are control asupra educatiei preotilor, acestia fiind educati in scoli ce apartin statului. Deci mediul laic este in principiu vinovat pentru comportamentul necorespunzator al multor preoti.
Urmeaza intrarea Romaniei in razboi, alaturi de Germania lui Hitler, impotriva Uniunii Sovietice. In discursul catre natiune, Antonescu isi motiveaza actiunea facand apel la dorinta de reintregire a tarii si la misiunea cruciata pe care romanii o au impotriva bolsevismului ateu. Noua desfasurare a evenimentelor e primita cu entuziasm de membrii ierarhiei bisericesti, discursul Patriarhului Nicodim Munteanu fiind inspirat din cel al lui Antonescu. Daca pana acum biserica facea distinctie intre „razboiul de aparare”, care este unul legitim, si „razboiul de agresiune”, care este unul ilegitim, acum inaltii ierarhi vor vorbi despre „razboaie drepte” si „razboaie nedrepte”. Razboaiele drepte sunt cele in fruntea carora „sta insusi Dumnezeu” (Patriarh N. Munteanu). Razboiul impotriva rusilor este unul drept, deoarece are ca misiune infrangerea bolsevicilor si reincrestinarea teritoriilor din rasarit. Este deci un razboi drept pentru ca este un razboi sfant.
Doar ca acest elan cruciat al romanilor va fi brusc oprit dupa 23 august 1944, cand armata romana este practic invinsa, iar maresalul Antonescu pierde puterea in urma loviturii de palat a regelui Mihai. In Romania va incepe perioada de tranzitie spre comunism, definitiv instalat o data cu instaurarea Republicii Populare Romane in 1948. Desi o parte din clericii ortodocsi se vor opune noii tendinte de comunizare a societatii romanesti, ierarhia bisericii se va acomoda relativ usor cu noua realitate politica. Are loc o delimitare de regimul antonescian („Dictatura este straina de sufletul si firea poporului roman” – Patriarh N. Munteanu) si se incearca adaptarea la noul limbaj politic. Razboiul impotriva Rusiei comuniste, sustinut cu entuziasm inainte, este justificat acum prin faptul ca tara se afla sub ocupatie hitlerista. Daca in perioada interbelica comunismul era vazut de biserica ca o incarnare moderna a Antihristului, acum se incearca demonstrarea compatibilitatii dintre crestinism si noua democratie populara. Astfel, intr-o serie de reviste tutelate de Biserica, apar afirmatii de genul: „Constitutia lui Stalin e inspirata de Sfanta Scriptura…” (Maria Lungu), „Hristos a propovaduit sindicalizarea tuturor oamenilor…” (Pr. Haralambie Roventa) sau 1 mai, pe langa ca e sarbatoarea muncii, e si „sarbatoarea reinnoirii solemne a legaturii dintre Isus si muncitorime” (Ioan Opris). In concluzie, se urmareste a se demonstra ca idealurile comuniste, precum desfiintarea exploatarii, progresul stiintific sau pacea in lume coincid pe deplin cu idealurile moralei crestine.