Se lansează Harta Abandonului copiilor în perioada comunistă

Harta Abandonului răspunde unei nevoi de recuperare memorială şi istorică a fenomenului instituţionalizării copiilor în perioada comunistă şi a fost construită după criterii arhivistice riguroase, cu documente fotografice sau scrise, descoperite în arhive necunoscute, personale şi instituţionale, care în acest moment nu există în spaţiul public.

Potrivit unui comunicat transmis de reprezentanţii Muzeului, în etapa pilot, lansată în noiembrie, pe Harta Abandonului vor fi active 100 dintre cele 770 de instituţii pe care le-am descoperit în toate judeţele României, cu peste 550 de imagini asociate. În următorul an se va încărca treptat, după cercetare şi prelucrare, pe www.muzeulabandonului.ro, toată arhiva la care echipa MA lucrează de aproape doi ani. Această arhivă adună la un loc un patrimoniu material şi imaterial de istorii ale abandonului, alcătuit din peste 20.000 de fotografii, documente, obiecte, mărturii.

Arhiva a fost obţinută în urma unui efort de documentare şi digitizare întins pe 18 luni. Procesul a fost realizat cu sprijinul a zeci de studenţi voluntari, care au scanat arhivele pe care ni le-au pus la dispoziţie Fundaţiile SERA România, Romanian Angel Appeal, Hope and Homes for Children, organizaţii active în asistenţă umanitară imediat după căderea comunismului şi mai apoi în reforma sistemului de protecţie a copilului.

Imaginilor din arhivă li se adaugă materialele documentare strânse în cadrul campaniilor curente de cercetare ale muzeului, precum şi donaţiile digitale recepţionate de la supravieţuitori, angajaţi în sistem şi asociaţiile partenere.

Muzeul Abandonului recuperează, arhivează şi digitizează arhive personale şi instituţionale ale organizaţiilor umanitare, până acum disparate, toate legate de istoria instituţionalizării şi dezinstituţionalizării copilului din ultimii 70 ani.

„Când am început Muzeul Abandonului, în 2021, nu am găsit nicio listă care să cuprindă toate instituţiile de protecţie a copilului din România socialistă sau măcar numărul lor exact”, spune Iris Şerban, antropolog şi coordonatoarea arhivei MA. „Ne-am dat seama că trebuie să pornim noi această listă. Am început să consultăm studii de specialitate, rapoarte întocmite în anii tranziţiei de structurile din subordinea Guvernului, arhive fotografice ale organizaţiilor non-guvernamentale ce s-au implicat în reforma sistemului de protecţie a copilului, mărturii ale supravieţuitorilor, ale lucrătorilor din sistem, ale jurnaliştilor străini care în anii ‘90 au surprins cu aparatul fotografic felul în care trăiau copiii în orfelinatele ţării. Am continuat, apoi, cu un demers de pionierat, constituind prima arhivă publică dedicată istoriei abandonului”.

Cei care cunosc orfelinate, cămine-spital, şcoli speciale sau alte instituţii dedicate protecţiei copilului, din perioada comunistă sau mai recentă pot contribui cu o amintire. La fel şi cei care au trăit într-o casă de copii sau au lucrat într-o instituţie de ocrotire a copilului; sau pur şi simplu au copilărit în vecinătatea uneia. Conform iniţiatorilor, fiecare centru marcat pe hartă conţine o fişă de documentare care poate fi îmbogăţită prin contribuţia vizitatorilor Muzeului cu mărturii, amintiri sau fotografii de la cei care au copilărit, voluntariat sau lucrat acolo. Fişele au fost realizate pe baza arhivelor de presă din perioada comunistă, a mărturiilor, a rapoartelor de vizită realizate de organizaţiile care au contribuit la reforma sistemului de protecţie a copilului şi a legislaţiei în vigoare.

Câte instituţii rezidenţiale de protecţia copilului au existat în România?

Un studiu elaborat de Ministerul Sănătăţii, IOMC şi UNICEF şi publicat în 1991, arată că în România existau 700 de instituţii de ocrotire pentru copii, dintre care 112 erau leagăne şi secţii de distrofici pentru grupa de vârstă 0-3 ani. Împreună, se estimează că aceste instituţii erau casă pentru cel puţin 100.000 de copii.