Vila Mărculescu

La începutul secolului 20, tânărul profesor Vintilă Mărculescu, născut în anul 1885 la Clondiru, județul Buzău, a ajuns Bușteni, unde urma să predea muzica la școala din localitate. Vintilă luptase pe front, în Primul Război Mondial, era ofițer și viața i se așternea frumoasă înainte.
Acolo, în așezarea pitorească situată la poalele Caraimanului, a cunoscut-o pe Maria Șerbănescu, o tânără învățătoare, de care s-a îndrăgostit ca un nebun. Atunci când a văzut-o cântând în corul Bisericii Domnești din Bușteni, tânărul Vintilă a rămas încremenit, așa de mult a plăcut-o. Dragoste la prima vedere. A cerut-o de soție și au devenit un cuplu foarte îndrăgit de toată comunitatea. El cânta la vioară, ea îl acompania la pian.

Pe vremea aceea, ei locuiau chiar la școala veche din Bușteni, în niște clădiri anexe. Acolo au venit pe lume și cei doi copii ai lor, Viorica și Mișu.
Între timp, Vintilă a devenit director al școlii din Bușteni și un lider al comunității
Pentru că și-a dorit o locuință individuală, în afara instituției școlare, profesorul Mărculescu a cumpărat un teren pe stada Coștilei, urmând să ridice acolo, cu banii familiei și din diverse împrumuturi, o locuință pentru ai lui. Valoarea inițială a ansamblului depășea, la avea vreme, 1.000.000 de lei.
Vila a fost construită după o ideea a profesorului, care și-a dorit să aibă vedere la Caraiman.

O casă cu personalitate

Cu o arhitectură brâncovenească, impunătoare, elegantă și plină de distincție, Vila Mărculescu, de pe strada Coștila nr. 3, părea o soră mai mică a celebrului castel Cantacuzino, de pe Zamora. De la depărtare, strălucea albă, ca o mireasă.
Terasa generoasă, orientată către Caraiman, cu coloane corintice, terasă lucrată în mozaic venețian, făcea din această clădire o bijuterie arhitectonică unică, atunci, la poalele Bucegilor.
Locuința avea un salon foarte încăpător, din care intrai în cele trei camere cu uși din stejar masiv, înalte, de peste trei metri. Două dintre odăi dădeau spre strada Coștilei, iar una, care ar fi trebuit să fie biroul directorului, spre Caraiman. Ferestrele lor erau mari, arcuite, cu multe ochiuri de geam, astfel încât, încăperile beneficiau cât mai mult de lumina soarelui. Sobele italienești, înalte, cu ceramică pictată, întregeau decorul.
Casa mai dispunea de o bucătărie generoasă, o sală de baie și toalete separate pentru domni și doamne. Terasa din față se repeta în partea din spate, la dimensiuni mai reduse, tot cu coloane. Podul casei era înalt și foarte spațios.
Vila Mărculescu mai dispunea de o anexă, o casă în toată regula, de fapt, cu etaj, și opt încăperi rezervate musafirilor, prietenilor, și celor care veneau în delegații de la Ministerul Învățământului de la București.
La parter, exista un garaj și două camere pentru șofer și bucătăreasă, iar la etaj, odăile pentru oaspeți.
Un loc deosebit îl reprezenta pivnița vilei, cu acces separat, din curte. Aceasta se închidea cu două uși din stejar cu balamale și închizători metalice, forjate. Aici se cobora pe niște scări late, iar interiorul ar fi putut găzdui o frumoasă cramă sau vinărie. Ani de zile, în aces loc, au stat depozitate piesele unui mobilier florentin, de cea mai bună calitate, comandat special de profesorul Mărculescu și adus cu trenul de la Viena. Din păcate, nu s-a bucurat nimeni de el.

A murit de supărare

Au urmat ani grei pentru toată România, o criză profundă, economică, marcată de celebrele curbe de sacrificiu instituite de Nicolae Iorga (care era prim ministru!) în care profesorii nu și-au luat salariile pe cele trei luni din vacanța de vară.
Vintilă a reușit să termine construcția, dar nu mai avea bani să achite și dobânda bancară, de aproximativ 400.000 de lei. Profesorul avea două variante: să ceară cu împrumut de la socri, care erau comercianți în Urlați, sau să primească un ajutor financiar propus de frații Schiel, pe care directorul, foarte orgolios din fire, i-a refuzat.
Ajuns la data scadenței, lipsit de posibilitatea de a-și plăti datoriile, Vintilă Mărculescu a clacat. A murit de supărare, după o noapte în care a fumat 72 de țigări. Una după cealaltă Avea 53 de ani și a lăsat în urmă o fetiță de 9 ani și un băiat de 8.
La înmormântarea lui, a avut loc o ceremonie impresionantă, la care au participat mii de oameni din Bușteni și împrejurimi, delegați din ministerul Învățământului, oameni care l-au cunoscut îndeaproape și care au deplâns moartea prematură a celui, despre care se spunea că a luminat Valea Prahovei, alături de soța sa, învățătoarea Maria Mărculescu.

Comuniștii au transformat casa într-o fabrică de șamote, depozit de sticle goale și o grădiniță de copii

Astăzi, cei care vizitează cimitirul din oraș, pot vedea că în fiecare zi mormântul celor doi dascăli este îngrijit, iar candela este aprinsă mereu. Semn că nu au fost uitați, nici după zeci de ani de când au părăsit această lume și că au însemna ceva pentru sufletul orașului de la poalele Caraimanului.
După moartea directorului școlii din Bușteni, la sfârșitul anilor 30, casa lui a fost ipotecată și pierdută definitiv.
Lipsiți de ajutor, soția și copiii lui au fost nevoiți să plece la București, unde i-a prins bombardamentul din aprilie 1944, și din care abia au scapat cu viață.
La câtva timp de la terminarea războiului, Maria Mărculescu și cei doi copii ai ei s-au întors la Bușteni, dar vila ridicată de Vintilă cu atâtea sacrificii, fusese deja confiscată și naționalizată de regimul comunist, în iunie 1948.
Cu o ură nestăpănită față de burghezie și intelectuali, tovarășii parcă au vrut să se răzbune pe zidurile acelei case frumoase, înființând o fabrică de șamotă chiar în interiorul ei. Utilajele au distrus, în timp, structura de rezistență. Parchetul din lemn de stejar, s-a rupt. Scările și baluștrii din piatră au fost, de asemenea, deteriorați. Mari crăpături, ca niște răni profunde și însângerate, se ițiseră în trupul vilei.
După ce au închis fabrica de șamotă, comuniștii au transformat vila Mărculescu într-un depozit de sticle și borcane goale, apoi într-o bibliotecă, și, în cele din urmă, au înființat acolo o grădiniță de copii.
După 1989, casa a fost retrocedată proprietarilor, adică celor care o cumpăraseră după ce profesorul Mărculescu o pierduse, pentru că n-a mai putut plăti datoria băncii. În câțiva ani, au demolat totul, au ras-o de pe supfațața pământului.
În locul ei, au ridicat o pensiune turistică, și nimic, absolut nimic nu mai amintește de vila albă, cu coloane corintice și mozaic venețian. Poate doar buștenarii, trecuți de 50-60 de ani, știu că acolo, în anii 30 ai secolului trecut, domnul director Vintilă Mărculescu, visa să-și bea cafeaua admirând de pe terasă măreția Caraimanului...