Ceasornicar, cizmar, pălărier. Meserii din secolul trecut, pe care de dispariție

Ceasornicarii, cizmarii, sifonarii, electricienii, cei care repară frigiderele, televizoarele şi aspiratoarele, instrumentele muzicale sau păpușile, meserii din care oamenii au câştigat, pe vremuri, o bucată de pâine pentru familiile lor, sunt pe cale de dispariție. Ba unii dintre ei nu mai sunt deloc.

Tic-tac-tic-tac!

Ceasornicăriile au dispărut și ele, ca tramvaiul cu cai din București. Totuși, câteva tot se mai găsesc prin cartierele vechi ale orașului. Cele care au rămas miros a muzeu și a anii 30. Timpul le va mătura, probabil și pe acestea. În locul dughenei, unde meșterul stătea altădată aplecat ore în şir deasupra unui complicat mecanism, cu o lupă la ochi, vor apărea bănci, case de pariuri sportive, farmacii sau „şaurmării”. Au mai mare căutare.

Pe strada Parâng, din sectorul 1, descopăr, totuși, o minune de ceasornicărie. Vremea picură altfel aici. Un mic atelier, bătrân ca şi cartierul, are uşa închisă, dar parcă e viu, mai respiră încă, speră să-i ciocăne cineva la geam. Orologii de toate dimensiunile şi din toate epocile posibile sunt aranjate ca nişte medalii pe pereţi. Vine şi ceasornicarul, încet, ticăit. Aștepta în grădină, să vină poștașul cu pensia.

Omul repară ceasuri din 1932! Avea 14 ani când lucra ca ucenic. Ar mai repara el şi acum, dar nu-i mai bate nimeni la poartă. „Lumea nu mai e ca altădată, zice, clipind doi ochi albaştri, nespus de trişti. Meseria mea nici nu cred că mai există. O să moară odată cu mine, cu noi, cei care am făcut asta o viaţă întreagă. Azi mai sunt ucenici ceasornicari? Şcoli? La ce ar trebui? Acum omul aruncă ceasul la gunoi şi-şi ia altul. E o altă lume. Pe vremea mea totul era altfel.”

„Meseria mea e artă. Dar e pe ducă. Cine mai învaţă azi să dea cu ciocanul într-un pantof? ”

La cinci minute de Piaţa Chibrit, răsare dintre nişte case bătrâne, un atelier de cizmărie şi reparaţii. Dugheana e botezată cu fală: Eumar Art lux SRL. Proprietarul afacerii, nea Eugen, e înăuntru. Pileşte profesionist, şi cu chef de muncă, un flec. Sbârr, sbârr sbârrrr, sar în sus bucăți de cauciuc și, în micul atelier, cât o cutie mai mare de cizme, aerul pe care îl respirăm e îmbibat cu aromă de tei și de ciubotă veche. Lângă noi, o maşină de cusut Singer, de la 1880, aşteaptă să fie pusă la treabă.

La un radio nevăzut și cam bârâitor, cântăreața de muzică populară Aneta Stan cântă o geampara şi, deodată, nu mai știi dacă ești în București, acum, sau în 1952, printre pescarii dobrogeni. Pantoful de damă e gata. E din piele, culoarea neagră, numărul 39, cam lăbărţat și șantaliu, precis cucoana proprietară are platfus, plus monturi şi a transpirat suficient pe parcursul purtării, transformându-l într-o bărcuță. Însă pantoful e încă bun, mai ales, acum, pe timpurile astea.

Nea Eugen îl cercetează cu ochii subţiaţi, aşa cum un bijutier priveşte diamantul pe care se pregăteşte să-l vâre în scoica unui cercel. „Meseria mea e artă, spune fixându-mă pe sub ochelari. Dar e pe ducă. Cine mai învaţă azi să dea cu ciocanul într-un pantof? Eu fac asta de la 14 ani, am fost ucenic, am şcoală de cizmari, ştiu să confecţionez şi încălţăminte la comandă. Vine omu’ şi zice: bre, nea cutare, fă-mi şi mie un başchet aşa, aşa şi aşa. Eu aşa i-l fac! Exact. Pe noi, micii întreprinzători, nu ne ajută nimeni, iar statului român trebuie să-i plăteşti un munte de taxe şi impozite. Omul sărac îşi mai cârpeşte ghetele, dar ceilalţi… îi aruncă la gunoi, n-au nevoie de lipiciul meu sau de flecurile mele amărâte. Așa că nu știu cât o să mai rezist.”

„Sunt disperat! Asta să scrii, matale, domniță, nu tâmpenii, şi poate aude cine trebuie! Micii meseriași sunt pe ducă.”

Aproape de piaţa Buzeşti se află de ani de zile atelierul de confecţionat şi reparat pălării „La Murgu”. Nea Ştefan, meşterul, e supărat pe toată lumea. Pe „ziariştii prefăcuţi” care vin la el doar ca să-şi scrie ei textele şi „să-şi facă norma” şi pleacă fără să-l ajute, pe primar, pe statul român, pe impozite, pe viaţă, etc. „Domniță, eu de 40 de ani confecționez pălării. Asta e meseria mea, am aranjat nobili și oameni simpli. Am pus pălării pe capete celebre: Chiţac, Dinu Săraru, Tudor Gheorghe, Ştefan Andrei, da’ câţi nu sunt care au venit la Murgu!? Cine-şi mai aduce aminte de mine? Am o pensie de trei milioane pe lună. Sunt disperat! Asta să scrii, matale, domniță, nu tâmpenii, şi poate aude cine trebuie! Micii meseriași sunt pe ducă…”