„Hurry Up Tomorrow” un film confesiune despre pierdere, identitate și reinventare
Pentru mine, Hurry Up Tomorrow nu e doar un film – e o mărturisire brutal de sinceră, o coborâre în subconștientul unui artist aflat în pragul ruperii de sine. Regizat de Trey Edward Shults și co-scris de Abel Tesfaye (The Weeknd) împreună cu Reza Fahim, filmul pornește de la o experiență reală, poate mai marcantă decât am fi crezut la vremea respectivă: momentul în care Tesfaye și-a pierdut vocea pe scenă în 2022.
Totul a început cu un nod în gât, în mijlocul unui concert
3 septembrie 2022, SoFi Stadium, Los Angeles. The Weeknd cântă "Can’t Feel My Face", iar dintr-o dată vocea îl părăsește. Spectacolul se oprește, artistul își cere scuze și pleacă. Pentru fani, a fost o dezamăgire. Pentru el, începutul unei crize profunde. Nu era vorba doar de corzi vocale obosite – ci de o oboseală mai subtilă, care venise din interior, și care acum ieșea la suprafață.
Un film ca o oglindă spartă
În Hurry Up Tomorrow, Tesfaye joacă o versiune ficționalizată a sa: un superstar copleșit, care începe să se piardă în propriul haos. Filmul e construit ca o odisee psihedelică printr-un oraș straniu, unde realitatea și fantezia se contopesc într-un carusel emoțional. Întâlnirea cu Anima (Jenna Ortega), o fană cu o prezență aproape mitologică, devine catalizatorul unei călătorii interioare intense.
Shults folosește o estetică vizuală copleșitoare – cadre încărcate de simboluri, culori care spun povești și o cameră care parcă dansează odată cu fricile personajului. E haotic, da – dar exact cum trebuie pentru a înțelege starea în care se află protagonistul.
Actorii se dezbracă de măști
Tesfaye impresionează prin vulnerabilitate. Nu e The Weeknd de pe scenă – e omul din spatele faimei, obosit, fragil, aproape transparent. Ortega este magnetizantă – o prezență care nu poate fi ignorată, iar Barry Keoghan, în rolul managerului Lee, adaugă acea tensiune latentă care pare să fi existat mereu în umbră.
Muzica – un personaj în plus
Coloana sonoră, compusă de Daniel Lopatin (Oneohtrix Point Never) împreună cu Tesfaye, nu e doar fundal – e liantul întregului film. Piese ca "Wake Me Up", "Cry For Me" sau "Timeless" nu doar că însoțesc acțiunea, ci o ridică la alt nivel. Muzica te face să simți ceea ce cuvintele nu reușesc să spună.
Ce înseamnă cu adevărat să fii faimos?
La baza acestui film stă o întrebare simplă, dar grea: cine ești cu adevărat, când totul în jurul tău e o proiecție? Tesfaye încearcă să se desprindă de imaginea „The Weeknd” și să își regăsească omul din oglindă. A vorbit despre asta și într-un interviu recent – despre epuizarea emoțională care l-a împins să creeze acest film și despre nevoia de a o lua de la capăt, mai sincer, mai aproape de el însuși.
Păreri împărțite, dar un impact real
Unii o să aplaude curajul și estetica, alții o să critice lipsa unui fir narativ coerent și accentele autoindulgente. Adevărul e că Hurry Up Tomorrow nu e pentru oricine. E un film care se trăiește, nu neapărat se înțelege. Dar exact prin asta își face loc în tine. Pentru Tesfaye, e un punct de cotitură. O ieșire din zona de confort. Și, poate, începutul unei noi etape în cariera lui – una mai asumată, mai personală.
Disponibil și în România
Filmul a avut premiera în România pe 16 mai 2025, fiind distribuit de CAY Films. Cei mai norocoși l-au văzut chiar din 14 mai, în avanpremieră, țara noastră fiind printre puținele care au avut acces anticipat.
Concluzia mea?
Hurry Up Tomorrow nu e o poveste clasică. E o confesiune cinematografică despre rătăcire, presiune și nevoia de a te regăsi. Un film care te obligă să te întrebi, fără filtru: ce te definește cu adevărat, când luminile scenei se sting?