1 Iunie – o zi a copilăriei, născută dintr-o tragedie

Astăzi, când în parcuri răsună râsete și baloane colorate plutesc printre copaci, puțini își mai amintesc că Ziua Internațională a Copilului, sărbătorită pe 1 iunie, își are rădăcinile într-o durere cumplită. Nu a fost inițial o zi a cadourilor, ci o zi de comemorare. Ea s-a născut din cenușa unui sat – Lidice, Cehia– și din tăcerea lăsată de glasurile stinse ale unor copii nevinovați.

În mai 1942, doi luptători ai rezistenței cehoslovace, Jozef Gabčík și Jan Kubiš, au dus la capăt o misiune imposibilă: asasinarea lui Reinhard Heydrich, unul dintre cei mai cruzi lideri naziști. Gestul lor de curaj a avut însă consecințe devastatoare. Ca represalii, Hitler a ordonat ca satul Lidice să fie șters de pe fața pământului.

Și a fost. Casele au fost arse și rase cu buldozerele. Cimitirul a fost profanat, iar morții, scoși din morminte. 340 de oameni – bărbați, femei și copii – au fost uciși sau deportați. Cei 88 de copii ai satului au fost luați de lângă mamele lor. Au fost duși într-o fostă fabrică din Polonia, unde au suferit de foame, frig și boală. Fără paturi, fără haine de schimb, fără mângâiere. Doar șapte dintre ei au fost aleși la întâmplare pentru a fi „germanizați”.

Pe 2 iulie 1942, ceilalți 81 au fost duși în lagărul de exterminare de la Chelmno și uciși în camerele de gazare. Nu împliniseră nici 16 ani.

Această zi, 1 iunie, a fost propusă în 1949 de organizația femeilor comuniste, la Congresul de la Moscova, ca un moment de aducere-aminte pentru copiii uciși în război. Începând cu 1950, a devenit Ziua Internațională a Copilului în zeci de țări, în special din fostul bloc comunist.

În memoria celor pierduți, artista Marie Uchytilová a sculptat 82 de statui din bronz – câte una pentru fiecare copil din Lidice care nu s-a mai întors. Fetițe și băieți, cu vârste între 1 și 16 ani, stau nemișcați în vântul ceh, amintind lumii că Ziua Copilului nu e doar despre joacă, ci și despre datoria de a nu uita niciodată ce li s-a făcut cândva celor mai lipsiți de apărare.

„Lidice”, poemul scris de Eugen Jebeleanu, este un strigăt în versuri pentru acei copii fără morminte. Astăzi, în loc să întrebăm doar ce le oferim copiilor de 1 iunie, poate ar trebui să ne întrebăm și ce le datorăm.

Îţi aminteşti, Ioane? Era iarnă.
Zăpada încapuse-ncet să cearnă
tremurătoare, în întreg văzduhul,
fulgi uriaşi, legănători, ca puful.

Lăsasem Praga-n urmă, -n dimineaţa,
cu turlele topindu-se în ceaţă.
Tăia maşina câmpu-ntins ca tava.
Sclipi la dreapta Morawska Ostrava.

Spre Lidice goneam. Nu întrebam
nimic nici unul. Ne uitam pe geam
cum rînd pe rînd zburau în urma noastră
cîte un sat, cîte-o pădure-albastră.

Războiul se sfîrşise. Unde ieri
călcase tancul, azi treceau mineri
şi, peste codrii destrămaţi, domoale
suiau păduri de fumuri, din furnale.

Goneam spre Lidice, cînd, fără veste,
maşina străbătu şoseua, peste
zăpezile zburătăcite-n stol,
trecu pe cîmp, făcu un scurt ocol

şi se opri. – Ce e? Am prins să-ntreb.
Ce căutăm aici pe cîmpul sterp?
(Spre Lidice mergeam.) De ce-am oprit?
… Spre călăuz priveam nedumerit.

– Aicea e! răspunse. Fără rost
Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost…
…L-a ras din temelie Hitler. Satul
aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm pînă-n zare amîndoi:
ţesea ninsoarea, harnic, pînze moi.
Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vîntul.
Sub noi, un sat întreg şi-avea mormîntul.

Şi-n tot acest pustiu, un mic muzeu.
Întrarăm toţi: tu, cehul şi-apoi eu.
– Ce-a mai rămas e ceea ce se vede!
Ne aplecarăm muţi către perete.

Sub sticlă, -ntr-o cutie adunate,
un pumn de lucruri mici, carbonizate:
un toc, un ban, o zgardă ruginită,
un fluier sfărîmat de dinamită.

o clanţă, nişte ochelari betegi,
de sîrmă, pentru ochii de moşnegi,
o verighetă neagră, de aramă,
un tîrnăcop, un degetar, o ramă…

Şi, într-un colţ, sub sticlă, lîngă uşă,
două patine mici şi o păpuşă…
Vîrîsem unghiile-n carne-adînc…
Lacrimi veneau – dar nu voiam să plăng.

Ningea. Voiam să ies. Priveam spre tine.
Dar mă ţineau micuţele patine.
Ningea. Patinele… ce-ar mai sclipi,
De-ar fi, ca altădată, -n sat copii!

Privirăm călăuzul. Nu plîngea.
Mîna-i, arzînd, pe-a noastră o strîngea:
– Tovarăşi… N-am mai spus niciun cuvînt.
Un zid eram toţi trei şi, peste vînt,

peste zăpezi, peste pustietate,
suiau din ura noastră ziduri late,
ne-nvinse ziduri, mari pereţi de ură,
crescînd din noi ca o semănătură,

şi înfrăţite cu-alte ziduri dese
din ura lumii – rodnică – purcese.
Ca nişte fierăstraie mari de piatră
tăiau văzduhul, înălţîndu-şi vatră

mai vie decît satele distruse
din Lidice-n pămînturile ruse.
Cît munţii lumii, zidurile grele
Luceau sub geana roşiei noastre stele.

Şi-am pus de strajă ura, să vegheze
Din colţi de cremeni, sus, pe metereze.

Ningea mereu. Dar – ţi-aminteşti, Ioane?
Pe cîmp eram nu trei, ci milioane!