Jurassic World: Renașterea- între nostalgia dinozaurilor și dorința de a spune ceva nou

La trei ani de la ultimul film din serie, Jurassic World: Rebirth încearcă să readucă magia dinozaurilor pe marele ecran. Cu o echipă nouă, o insulă tropicală misterioasă și o promisiune științifico-fantastică despre ADN-ul preistoric care poate vindeca boli moderne, filmul părea, măcar pe hârtie, că are rețeta unui reboot interesant.

Intriga e cât se poate de simplă: într-un viitor apropiat, dinozaurii s-au retras în zonele ecuatoriale, incapabili să se adapteze în lumea modernă. O companie farmaceutică trimite o echipă pe o insulă izolată ca să extragă ADN din trei specii rare. Evident, nimic nu merge conform planului.

Scenariul se învârte în jurul unor șabloane arhicunoscute: omul lacom care se joacă de-a Dumnezeu, echipa de "specialiști" care nu pare să fi citit vreodată un ghid de supraviețuire, și dinozaurii care, deși masivi și aparent periculoși, par totuși blânzi în comparație cu versiunile anterioare.

Spre surprinderea (sau poate dezamăgirea) multora, Rebirth este foarte „soft” când vine vorba de ceea ce, să fim sinceri, atrage publicul: dinozaurii care mănâncă oameni. Filmul pare făcut special pentru a nu speria prea tare -probabil în speranța că va atrage și familii cu copii ceva mai mari. Dar această decizie îi răpește o parte importantă din tensiune. Nu există cu adevărat o senzație de pericol, iar momentele în care ar trebui să simțim fiorul clasic „cine moare acum?” sunt atât de previzibile, încât devin aproape comice.

Să nu fim nedrepți: vizual, filmul arată bine. Peisajele tropicale, cadrele largi, jocul de lumini, totul e bine filmat. Există câteva secvențe cu adevărat frumoase - o turmă de erbivore coborând într-o vale, o fugă cu o plută pe un râu primejdios, o întâlnire pe timp de noapte cu un carnivor uriaș. Din punct de vedere estetic, regizorul știe ce face.

Dar imaginea frumoasă nu poate compensa lipsa de profunzime. Totul pare o vitrină frumos decorată, dar goală pe dinăuntru. Emoția lipsește, misterul lipsește, iar sentimentul acela de „wow” care făcea parte din ADN-ul seriei originale este înlocuit cu o rutină călduță, previzibilă.

Din păcate, personajele sunt probabil cea mai slabă componentă a filmului. Avem o eroină care ar putea fi interesantă dacă n-ar fi redusă la replici seci și priviri fixe. Avem un expert științific care pare că a citit despre ADN într-un pliant turistic. Avem un corporatist viclean care e atât de evident negativ încât pare parodie. Și da, avem și o familie rătăcită inclusă probabil doar ca să bifăm că filmul are și „inimă”.

Niciunul dintre personaje nu reușește să rămână în minte. Nu avem replici memorabile, nu avem dileme reale, nu avem decizii riscante. Avem doar un șir de roluri de umplutură, puse acolo pentru că așa cere structura de blockbuster.

Efectele speciale sunt decente, dar din nou - totul pare prea digital. Dinozaurii sunt 100% CGI, iar asta se simte. Lipsa efectelor practice se vede în mișcările lor artificiale, în interacțiunile lipsite de greutate cu mediul, în lipsa acelui sentiment că sunt cu adevărat acolo. Când îți aduci aminte de animatronicii impresionanți din primul Jurassic Park, e imposibil să nu simți regresul.

Mai mult, introducerea unor dinozauri hibrizi - versiuni mutant exagerate - strică și ce funcționa. În loc să ne fascineze cu creaturi reale, filmul inventează monștri ciudați care ar fi mai potriviți într-un film SF generic.

Prima jumătate de film e greoaie, cu mult dialog explicativ, prezentări inutile și scene de tranziție fără rost. Aparent, se încearcă construirea unei legături între personaje  dar când acestea nu sunt interesante, totul devine obositor. Lucrurile se mai animă când echipa ajunge pe insulă, iar acțiunea propriu-zisă începe, dar până acolo e un drum lung și anevoios.

Punctele culminante sunt slabe, finalul previzibil, iar orice urmă de surpriză este anihilată de lipsa de imaginație. Chiar și momentele care ar fi trebuit să șocheze - moartea unui personaj, o întorsătură de situație, o revelație - sunt tratate cu atâta superficialitate încât trec neobservate.

Filmul încearcă, din când în când, să ne amintească de gloriile trecutului: o temă muzicală familiară, o replică menită să evoce primul film, o scenă cu dinozauri într-o bucătărie (serios, din nou?!). Dar toate aceste momente par puse cu scopul de a activa reacția emoțională a publicului, nu de a servi o poveste coerentă.

Este genul de film care mizează pe amintirea a ceea ce era odată și nu construiește nimic cu adevărat nou. Iar asta, într-o franciză care a redefinit ce înseamnă cinema-ul de aventură în anii \'90, e poate cea mai mare dezamăgire.

Dacă îți plac dinozaurii și nu ai pretenții prea mari de la scenariu, vei găsi câteva momente de acțiune reușite. Este genul de film potrivit pentru o seară relaxantă, în care vrei doar să vezi creaturi mari alergând și urlând. Publicul tânăr sau nostalgic, mai ales cei care n-au crescut cu trilogia originală, s-ar putea chiar să-l considere „cool”.

Dar dacă ești un fan al primelor filme, dacă încă îți aduci aminte de emoția pură din Jurassic Park sau de tensiunea din The Lost World, acest film nu-ți va oferi mare lucru. 

Jurassic World: Rebirth este ca un dinozaur de pluș: mare, colorat, dar complet inofensiv pe care-l puteți vedea în cinematografe.