Amnezia românilor
Istoria României nu este o suită de întâmplări, ci o spirală a traumei colective. Ne amăgim că am învățat din trecut, dar de fapt ne rotim, ca disperații, în același cerc vicios: prostie ridicată la rang de virtute, impostură recompensată cu funcții și ticăloșie acoperită de tăcere.
Azi, ca și în anii ’50, ni se servește spectacolul grotesc al periferiei sociale care devine normă, al unei revolte mocnite a neputincioșilor împotriva celor care știu, pot și vor.
Bunicii noștri — cei care mai trăiesc — nu au uitat. Și ne-au povestit. Au văzut, cu ochii lor, cum bețivul satului era numit primar, cum gospodarii erau înjurați și deposedați, cum intelectualii erau vânați și arestați. Nu pentru că greșiseră cu ceva, ci pentru că existau. Pentru că, în lumea celor reduși la instinct, gândirea lucidă e un pericol mortal.
Și azi vedem cum prostia agresivă, țipătoare, bine conectată la rețelele de manipulare, urcă rapid scara puterii, în timp ce decența, rațiunea și competența sunt exilate în colțuri tot mai tăcute ale societății.
Aceste realități nu sunt doar niște analogii literare. Sunt repetări ale unei istorii recente, din care România a ieșit cu greu și pe jumătate trează. Cei care aplaudă astăzi icoane și slogane pseudo-creștine, uită că părinții și bunicii lor aplaudau, la fel de entuziast, pancartele cu Stalin și lozincile despre „luptele de clasă”. Dacă atunci dușmanul era „chiaburul”, azi e „străinul”, „coruptul intelectualist”, „vânzătorul de țară”, „soroșistul”.
Dar ce este cel mai grav e că în spatele acestei noi revolte populare se ascunde o rușinoasă amnezie istorică. Pe rețele sociale, nostalgici de toate vârstele suspină după un trecut pe care nu l-au înțeles niciodată. O poză veche cu o familie stând sub o boltă de viță de vie devine pretext pentru a reinventa comunismul ca epocă de aur. Ei spun: „Eram fericiți, aveam de muncă, trăiam în familie”. Dar uită cozile la pâine, frigul din case, lipsa de libertate, spaima permanentă de a spune ceva greșit. (De ce?)
Acești nostalgici – sinceri sau manipulați – nu sunt doar nevinovați. Ei sunt părtași, chiar dacă inconștient, la o amplă campanie de reabilitare a unei dictaturi care a mutilat generații întregi. Să spui că Ceaușescu „a plătit datoriile țării” înseamnă să negi că acele datorii au fost făcute tot de el și plătite cu sângele și demnitatea poporului. Să numești Casa Poporului o „mare realizare” înseamnă să ignori că a fost construită cu demolări forțate, cu morți pe șantier, cu familii izgonite din casele lor și cu banii unei națiuni condamnate la întuneric și frig.
Cine ridică azi vocea pentru întoarcerea „valorilor” de atunci, uită de Canal, de lagărele de muncă, de pușcăriile pline de țărani și preoți. Uită că Ceaușescu – marele „patriot” – a tras cu trupele în țăranii din Vadu Roșca, în 1957. Morți, răniți, copii uciși. La ordinul cui? Al tânărului ofițer Nicolae Ceaușescu, „omul din popor”.
Dar poate cel mai dureros lucru este că aceste uitări sunt alimentate și de eșecurile democrației. Corupția, haosul, tranziția infinită au creat frustrare. Și, în loc să cerem o democrație mai bună, ne întoarcem la dictatură.
România e în pragul unei noi rătăciri. Nu, nu vine exact comunismul, dar vin urmașii lui. Mai bine îmbrăcați, mai bine pieptănați, cu icoane în mână în loc de stele roșii. Dar cu aceeași ură în privire, cu același dispreț față de carte, față de muncă, față de adevăr. Același ADN ideologic. Aceeași intenție de a controla, a cenzura, a uniformiza.
Cei care iubesc libertatea trebuie să lupte pentru ea în fiecare zi. Nu doar la vot, ci în fiecare conversație, în fiecare postare, în fiecare reacție publică. Pentru că altfel, peste noapte, ne vom trezi într-o țară care nu ne mai aparține. O țară în care cei care au suferit vor tăcea, iar cei care i-au batjocorit vor vorbi în numele lor.