Nu v-am uitat!

Sunt sigură că primul salvator care a intrat în clubul Colectiv a simțit ce nimeni nu poate uita. A fost o coborâre în infern. Nimic nu poate șterge ceea ce a văzut! Printre trupurile tinerilor arși, încremeniți în poziții disperate, chirciți de durere și de jar, încă fumegând, telefoanele (care mai funcționau!) sunau fără oprire. Pe ele licăreau și vibrau MAMA, TATA, Ioana, Cristi sau Dana…

Mama sau tata sperau că fiii și fiicele lor sunt bine, sunt afară, la aer, sunt vii, sunt ÎN ALTĂ PARTE…

Dar nu! Erau ACOLO, în burta morții. Captivi. Făcuți cenușă. Scrum.

Copiii lor! I-au ținut de mânuțe când erau mici, i-au învățat primii pași, le-au cumpărat prima bicicletă, s-au bucurat alături de ei la absolvirea liceului și a facultății.

Am văzut și eu imaginile groazei pe net sau la televizor. Încă le port cu mine. Uneori simt că dorm înăuntrul meu, acolo unde și-au făcut un culcuș. Nu mai pleacă!

La Colectiv a murit și un vechi prieten de-al meu, pe care-l știam din Piața Romană, un rocker liniștit și timid, Neluțu Tilie. A lucrat și în presă o vreme. N-a mai apucat să iasă din flăcări. A ars ca o torță. Moartea tuturor acelor tineri mi-a frânt inima și m-am gândit la ei de nenumărate ori. Mă gândesc mereu la cei răniți care au supraviețuit (Alexandra!), la părinții care și-au pierdut copiii.

Lacrimile îmi stau în gât, se ascund în spatele vocii mele, și așteaptă. Chiar și când râd, tot acolo sunt pitite.

Zece ani de la Colectiv. Mintea mi se blochează când încerc să înțeleg ce simt părinții lor. Durerea lor e de nedus. E un val uriaș care te trage sub apă, te lasă să respiri o clipă, apoi te sufocă violent.

Și totuși, acei oameni trăiesc cu suferința în fiecare zi. Trăiesc, de parcă ar muri în fiecare clipă, chinuiți de întrebări fără răspuns. „De ce l-am lăsat să meargă acolo? De ce nu am fost lângă el? Doamne, de ce mi l-ai dat, dacă acum mi-l iei?…”

Durere! Durere! Durere!

Îi îmbrățișez pe toți cei care nu au uitat și au ieșit aseară în București să aducă o floare, să aprindă o lumânare sau să lăcrimeze acolo, acolo unde până și moartea plânge.

Celor care nu mai sunt, celor care s-au agățat de viață, dar au trăit iadul pe pământ, celor care și-au pierdut sufletul odată cu cei dragi, le scriu astăzi: nu sunteți uitați!