Cine-a tras în noi, după 22? „Fratele meu nu a fost terorist!”

Printre numele îngropate în statistici și dosare prăfuite ale lui decembrie 1989 se află și Vladimir Geambazu. Un om care nu a purtat armă, nu a făcut politică și nu a avut vreo legătură cu Securitatea sau cu fantomaticii „teroriști” invocați în acele zile. A fost, pur și simplu, un civil prins într-un haos mortal.

În după-amiaza de 23 decembrie 1989, Vladimir se întorcea de la serviciu. Avea 32 de ani și lucra ca matrițer la o fabrică de ventilatoare. Ca mulți alți români, trăia entuziasmul prăbușirii dictaturii și speranța unei vieți mai bune, după ani de frig, lipsuri și frică.

Bucureștiul era însă departe de a fi un oraș eliberat. Deși Nicolae Ceaușescu fugise, focurile de armă nu încetaseră. Se trăgea încă pe străzi, la întâmplare, iar spaima plutea în aer.

În zona Academiei Militare, Vladimir a fost lovit de mai multe gloanțe. A fost împușcat în cap, în spate și în braț. A căzut pe asfalt și a murit pe loc.

Născut la 9 mai 1957, în București, Vladimir era descris de cei apropiați ca un om plin de energie, pasionat de sport și de artele marțiale, un tânăr care visa la o viață normală alături de familie. Destinul i-a fost însă frânt într-o zi în care confuzia a devenit lege.

O familie care a aflat prea târziu adevărul

Vestea morții nu a ajuns imediat la familie. Timp de mai multe zile, părinții și sora lui l-au căutat prin oraș, fără să știe că Vladimir se afla deja la Institutul de Medicină Legală.

„Noi am aflat după o săptămână de la tragedie. În acest timp, tatăl nostru, cu poza lui în mână, îl căuta disperat în tot orașul: pe la metrou, la serviciu. Unii îi spuneau că l-au văzut, alții că nu-l cunosc. Vineri seara, însă, au venit colegii lui și ne-au anunțat că l-au găsit la IML. Când le-a văzut chipurile îndurerate, mama a leșinat. Nu am crezut că s-ar fi putut întâmpla ceva cu el.”, povestește Mirela, sora lui Vladimir.

Speranța că totul ar putea fi o confuzie s-a spulberat rapid.

„Sâmbătă dimineața am intrat la IML. I-am descoperit numele pe tabelele de afară și mi s-au tăiat picioarele de groază. Vladimir era trecut la numărul 77 și, imediat lângă, era scrisă litera T. Un prieten de-al fratelui meu mi-a spus că înseamnă Trădător. Doamne ferește! Cum adică trădător? Fratele meu nu a fost terorist! Mi-a venit să urlu! Am înțeles că a fost trecut drept terorist. Când am fost să-l recunosc, cei de acolo s-au purtat îngăduitor cu mine. Am încercat să aflu de ce a fost clasificat astfel. Care a fost motivul? O doamnă a spus că… poate nu știm noi ce făcea el!”

Pentru părinții lui Vladimir, șocul a fost dublu: pierderea fiului și stigmatul cuvântului „terorist”. O etichetă care nu avea nicio legătură cu realitatea.

„Nu au trecut peste asta, iar eu trebuia să fiu tare, să nu plâng și să-i susțin pe ei. Din toți cunoscuții noștri, nimeni nu a crezut în acel T! Doru, prietenul cel mai bun al fratelui meu, s-a implicat, a făcut o petiție pentru reabilitarea lui, cu toate semnăturile colegilor și personalului din serviciul din care făceau parte.”, spune Mirela Geambazu.

„Cine a tras, de fapt?”

Cristina, fosta soție a lui Vladimir, vorbește și astăzi cu emoție despre omul pe care l-a cunoscut îndeaproape.

„Soțul meu a fost un nonconformist, un visător, un naiv, un însetat de dreptate, un nestăpânit care trăia simplu, dar din plin. A fost o iubire cu fugit în munți, cu vise și cu dezamăgiri, dar care a meritat din plin. Perioada noastră împreună a fost din 1981 până în 1985, când am divorțat, dar tot ce am trăit alături de el mi-a fost drag, am avut o relație plină de evenimente frumoase. După divorț, am avut întâlniri mai rare, legate de singurul nostru copil. Însă, la șase ani după moartea tatălui, fiica noastră, Miruna, l-a urmat. Subiect despre care n-am vorbit până acum.”

Povestea lui Vladimir Geambazu nu este singulară. Potrivit datelor oficiale, peste 1.100 de oameni au murit în decembrie 1989, iar mai bine de 3.000 au fost răniți. Paradoxal, cele mai multe victime au fost înregistrate după fuga lui Ceaușescu, într-un moment în care regimul comunist se prăbușise deja.

Istoricii vorbesc astăzi despre o combinație fatală de vid de putere, zvonuri, dezinformare și frică. Armata, Securitatea și civilii înarmați au ajuns să se confrunte fără a ști cine este inamicul real. A fost un război fratricid, iar civilii, ca Vladimir, au plătit prețul suprem.

După mai bine de trei decenii, întrebarea rămâne deschisă: cine a tras în români după 22 decembrie 1989?
Pentru familiile victimelor, răspunsul nu mai poate aduce înapoi viețile pierdute, dar ar putea, măcar, să aducă adevărul.