Filmul Cronologia Apei, debutul regizoral al lui Kristen Stewart. Un film care nu cere să fie iubit, ci simțit

Cronologia Apei / The Chronology of Water nu este un film ușor. Nici pe departe. Este genul de experiență cinematografică care nu caută confortul spectatorului și nici validarea unanimă. Debutul regizoral al lui Kristen Stewart este, paradoxal, extrem de coerent cu imaginea ei publică și artistică: un film care nu vrea să fie plăcut de toată lumea, care nu explică, nu traduce și nu oferă soluții. Un film care te aruncă într-o stare și te lasă acolo, să te descurci singur cu ce rămâne după.

Adaptat după memoriile biografice ale Lidiei Yuknavitch, filmul urmărește parcursul unei femei care își găsește salvarea în apă și vocea în scris. Nu este o poveste despre vindecare în sens clasic, nici despre depășirea traumei, ci despre conviețuirea cu ea. Trauma nu este un obstacol care trebuie învins, ci o stare permanentă, un fundal care colorează fiecare decizie, fiecare relație, fiecare moment de aparentă liniște.

Interpretarea lui Imogen Poots este, fără exagerare, dureroasă. Este genul de rol care nu permite distanță sau protecție, un rol care cere o expunere totală, aproape indecentă, a fragilității. Filmul avea nevoie de o actriță dispusă să coboare până la adâncimea traumei Lidiei Yuknavitch, nu pentru a o explica sau estetiza, ci pentru a o locui. Poots reușește asta cu o vulnerabilitate care nu cere empatie, ci o impune.

Din punct de vedere narativ, The Chronology of Water refuză deliberat structura clasică. Nu există o expozițiune clară, nu există o intrigă recognoscibilă și nici o desfășurare care să conducă logic spre un punct culminant. Și totuși, există un deznodământ. Totul este fragmentat: timpul, memoria, identitatea. Exact așa cum funcționează mintea unui om care a trecut prin prea multe și a trăit prea intens. Filmul este construit din flashback-uri, imagini diluate, secvențe aproape onirice, sunete care lovesc mai puternic decât dialogul și emoții care nu sunt niciodată explicate.

Un exemplu grăitor este una dintre cele mai sufocante scene ale filmului, petrecută în copilăria Lidiei. Ea stă pe bancheta din spate a mașinii părinților, în timp ce tatăl și sora ei mai mare dispar în pădure, cu un fierăstrău, pentru a tăia un brad de Crăciun. Lidia desenează un smiley face pe geam, primește un ceai dulce de la mama ei și adoarme. Când cei doi se întorc, nu au niciun brad. Sora ei o privește în tăcere, apoi începe să plângă. Nimeni nu spune ce s-a întâmplat. Nimeni nu explică. Trauma este sugerată, nu arătată, iar puterea scenei vine tocmai din această absență a cuvintelor.

Este un film de artă, psihedelic și profund tulburător. Uneori dificil de urmărit, alteori voit lent. Există momente în care filmul pare că trage de timp, că stă pe loc fără să adâncească starea pe care o construiește. Pentru mine, aceste pasaje au fost uneori un obstacol în conectarea totală cu filmul. Nu întotdeauna lentoarea pare justificată exclusiv de intenția artistică; pe alocuri, tensiunea se diluează.

În același timp, deciziile vizuale sunt adesea extrem de puternice. Zoom-urile agresive, aproape sufocante, funcționează excelent în a te arunca direct în depresia și durerea personajului. Camera nu observă de la distanță, ci invadează, apasă, refuză spațiul personal. Este un cinema care nu îți permite să respiri confortabil. Sunetul joacă un rol esențial: fundalul sonor este construit cu o intenție clară, fiecare zgomot având rolul de a accentua disconfortul, nu de a-l atenua.

Regia lui Kristen Stewart este curajoasă și lipsită de concesii. Folosește aproape toate instrumentele din „manualul” cineastului: voice-over, montaj fragmentat, alegeri sonore îndrăznețe, dialog economic, imagini care spun mai mult decât replicile. Pe alocuri, filmul devine aproape avangardist, fără a-și pierde complet imersiunea emoțională. Chiar și acolo unde pare să alunece spre un registru mai generic – cum este secvența dintr-un atelier de scriere în stil Ken Kesey – filmul reușește să își păstreze coerența tematică.

Un aspect care mi-a plăcut în mod special este felul în care filmul vorbește despre nevoia acelei persoane care să te vadă cu adevărat. Personajul Lidiei caută constant această prezență: cineva care să o înțeleagă, să o accepte așa cum este, dar care să nu o lase să se întoarcă la tiparele autodistructive. Filmul evită complet discursurile motivaționale și clișeele salvatorului providențial. Nu există cai albi, aplauze sau rezolvări cathartice. Există doar relații imperfecte, fragile, uneori ratate.

Este important de spus că Cronologia Apei / The Chronology of Water nu este un film pentru toată lumea. Este clar un film de nișă, cu un public specific, care nu se găsește, în mod natural, într-un mall. Probabil și de aceea lansarea a avut loc la Cinema Elvire Popesco. Ca observație colaterală, în sală s-au aflat și câteva figuri publice cunoscute. Unele dintre ele par mai degrabă în disonanță totală cu tipul de cinema propus aici, ceea ce a subliniat încă o dată caracterul profund necomercial al filmului.

Per total, este un film interesant, curajos și asumat. Clar un film de nișă, care își găsește publicul prin filtrul sensibilității și al disponibilității emoționale. Pe mine, pe alocuri, m-a pierdut. Lentoarea și anumite pasaje prelungite au funcționat mai degrabă ca o barieră decât ca o aprofundare. Apreciez sincer demersul lui Kristen Stewart ca regizoare, chiar dacă rezultatul nu a funcționat sută la sută pentru mine.

Nu m-a cucerit complet, dar m-a făcut să simt. Și, într-un cinema contemporan adesea preocupat de formule sigure și emoții preambalate, acest lucru este, uneori, mai mult decât suficient.

Filmul Cronologia Apei / The Chronology of Water intră în cinematografe pe 16 ianuarie fiind distribuit de Voodoo Films

Articol scris de Lucian Dinu și Alina PETREA – admin al celui mai mare grup de filme din România dar și al paginii, cu același nume, Zi-mi un film bun – și te invităm dacă esti cinefil să le dai un like