Salt la conținut
Semnal

Când am văzut trailerul pentru Wuthering Heights și posterul care arată aproape identic cu Gone with the Wind, prima mea reacție a fost șocul. Cronică Zi-mi un film bun

··3 min citire

Când am văzut trailerul pentru Wuthering Heights și posterul care arată aproape identic cu Gone with the Wind, prima mea reacție a fost șocul.

Vizual, filmul pare complet diferit de ecranizarea din 2009 cu Tom Hardy și Charlotte Riley. Nu este întunecat, nu este apăsător, nu are acea tristețe grea care definește povestea. Totul pare mai luminos, mai romantic. Și instinctiv m-am gândit: asta nu o să fie bine primită.


Apoi am observat un detaliu mic, dar extrem de important, pe care aproape nimeni nu l-a comentat: ghilimelele din titlu. "Wuthering Heights". Nu Wuthering Heights.


Regizoarea a explicat foarte clar într-un interviu că nu face Wuthering Heights, ci o versiune. Una care există doar în memorie, în dorință, în imaginație. O versiune în care anumite lucruri se întâmplă așa cum și-ar fi dorit ea să se întâmple. Și, sincer, mi se pare o poziție extrem de onestă.
Filmul nu încearcă să fie cartea. Încearcă să fie felul în care cineva a visat cartea.
Poate că filmul este, de fapt, versiunea lui Cathy. Versiunea ei interioară. Da, istoric vorbind, rochia ei aparține sfârșitului de secol XVIII. Dar în amintirea ei, în povestea spusă mai departe, vântul îi prinde voalul, îi mișcă buclele, iar totul devine mai poetic. Nu este realitate, este percepție.
Și aici cred că se află cheia. Nicio ecranizare nu poate fi cartea. Pentru că fiecare cititor vede altceva atunci când citește. Din milioanele de imagini care se nasc în mințile noastre, un film nu poate surprinde decât foarte puține.


De aceea titlul stă între ghilimele. Și poate că toate filmele inspirate din cărți ar trebui să fie așa. Pentru că sunt interpretări. Mai ales când vorbim despre o carte atât de complexă și apăsătoare precum Wuthering Heights. Regizoarea nici măcar nu pretinde că ar putea cuprinde totul într-un singur film. Iar asta mi se pare un act de respect.
Nu este o adaptare clasică. Nu este o rescriere. Este vizualizarea unui vis. Visul unui cititor romantic care a luat povestea și a lăsat-o să crească în interiorul lui.
Pentru mine, asta schimbă complet perspectiva. Ajung să respect filmul tocmai pentru că nu vrea să copieze și nici să corecteze sursa. Vrea doar să arate câtă frumusețe și imaginație pot ieși dintr-o poveste care continuă să trăiască în noi.


De multe ori este important să înțelegem ce film ni se oferă și să nu îl judecăm după standarde care nu i se aplică.
Desigur, există și argumentul legat de fidelitatea față de carte. În roman, Heathcliff nu este alb, iar ecranizarea din 2009 a fost mai aproape de acest detaliu. Anul trecut, când a fost anunțat noul film și faptul că Margot Robbie va juca rolul principal, o mare parte din public și l-a dorit pe Dev Patel. Englez, talentat, carismatic, ar fi fost probabil o alegere care ar fi mulțumit mai mult publicul care caută detalii fidele cărții.
Rămâne de văzut cum va fi primit filmul. Sunt voci care cred că, deși nu va fi foarte apreciat de critici, va avea încasări mari și reacții bune din partea publicului larg.