Decrețelul

„Acu i-a găsit p-ăștia să toarne plozi? Ea e trecută dă patrujcinci dă ani, iar el are ficatu țăndări. Mâine-poimâine îi caută țoale de înmormântare! Hăhă!”

„E decrețel, bă. Noroc cu tovarășu Ceaușăscu, și decretu ăla, că-l azvârlea mă-sa numaidăcât la canal, așa cum a făcut și cu ceilanți. Nu știu io?”

Cam așa discutau vecinii lui nea Gogu, zis Carabă, într-un septembrie roșiatic cu aromă de struguri pârguiți.

Ortansa era căsătorită cu Gogu și mai aveau doi băieți, mari de-acum, unul de 17, altul de 20 de ani, ultimul deja muncea pe un șantier al patriei. Ăștia era tare rușinați că mama lor a rămas cu burta la gură, taman când ei se pregătau să se însoare. Știți cum e lumea la țară! Așa că, îl urau pe bietul prunc înainte de-a se naște.

„Un decrețel handicapat, asta o să ne aducă mama pe cap! Ne-a făcut de căcat în tot satul”, răbufneau mereu cei doi frați mai mari.

Atunci când mama lor a veni cu bebelușul, cât un șoșon în brațe, niciunul n-a avut curiozitatea să-l vadă. Nici chiar tatăl lui.

„Șpitalu e la doi pași dă casă. Merge pă același trotal, gheață nu e pă jos, ca să alunece, ajunge Ortansa și sângură”, le-a scuipat în gât Gogu tovarășilor de la crâșma „Leacu supărării“. Când vorbea, proapătul tată stropea în toate părțile. Așa era el, băloșa intens și când vedea un televizor Venus, un cal sau o bucată de cretă, iar când mirosea plăcinte cu varză, marca Ortansa, leșina de poftă, înecat în propria salivă.

Omul dospea la crâșmă, de la prânzișor. Înjura, bea și spărgea pahare-n dinți, avea el o dambla. Chelnerița îl boscorodea stând cu măturoiul și fărașul în mâini: „Haidi, bre, nea Gogule, ai zis că ăsta-i ultimu, dă-o-n Paștele mă-sii dă durere, mai am și alți clienți! N-oi sta toată ziua după matale să-ți strâng cioburile! Dacă mai spargi unul, te dau afară și-l chem pă Istrate!”

Istrate era nebunul orașului. Mare cât un taur și prost ca un balaur. Violent doar când nu bea. Mamele și bunicile-și speriau copiii cu el.

Ortansa ajunsese acasă de mult. Era furioasă, că n-o așteptase nimeni la ieșirea din spital, și îi cășună pe bietul băiețel, care urla de foame și pe care ar fi trebuit să-l alăpteze. „Ia mai lasă-mă-n pace cu laptili tău! Mă doare țâțili, gata! Dormi în moaș-ta!”

Și l-a aruncat într-un coș de nuiele, cu care strângea merele. A pus peste el un pulover de-al lui Gogu, și s-a culcat ostenită. În coșul acela a dormit copilul până la trei ani. Ajunsese să stea cu genunchii la piept.

Abia a doua zi l-au văzut mai bine pe copilaș. Era frumos, frumos, alb la fețișoară, cu ochii albaștri și părul, un pufuleț roșcat. „Mă, cu cine-o sămănă asta? Că noi toți suntem negri ca ceaunu…”, se întreba mamă-sa mușcându-și buzele.

L-au botezat Emilian, dar nu-l strigau niciodată așa, ci „decrețelu”.

Crescuse bietul de el, era un exemplar splendid, luminos, suplu, înăltuț, cu părul numai inele, roșcat-auriu, isteț și comunicativ (cu alții!). Ai lui abia de vorbeau cu el, singurele cuvinte pe care i le adresau erau: „Ho!, bă!, mă!, marș! adu-mi!, fă-mi, dă-mi, hai sictir. Frații nu-l sufereau și nu-i dădeau nicio atenție.

Când era mic, numai pe sub mese se juca, singur. Îi vorbeau răstit și îl invidiau sincer pentru felul lui de-a fi. Nu-l iubeau defel, îl considerau un fel de mobilă mișcătoare. Îl lăsau să flămânzească și îl purtau îmbrăcat cu hainele căpătate din pomeni sau aruncate de alții.

Gogu se îmbăta adesea și atunci avea curaj să se ia la ciondăneală cu Ortansa: „Ia zi, fă, cu cine dracu l-ai făcut pă decrețel, ai? Că e roșcat ca popa Tănase din satu vecin, putoare ce ești!”

Ortansa lua o oală de 15 litri din bucătărie și-l amenința cu ea: „Mă! Da tacu -marele dă la Slobozia, cum era? Albastru? Dacă nu taci, îți fac oala asta guler! Mucles! Și marș în grădină și adă-mi nește mărar!”

Tăcea Gore și executa ordinul. Îi era teamă de zdrahoancă. Pleca după mărar, înjurând-o cu poftă și bale.

Așa a trecut anii, cu certuri și ignorări reciproce.

Emilian s-a dus la școală, unde avea rezultate excelente la învățătură, era un copil talentat, picta foarte frumos, scria poezii, cânta la chitară, toți profesorii îl lăudau, mergea la olimpiade, unde lua numai locul I. Un înger era.

„Doamne, mai rar un așa elev!”, zicea și directorul liceului lăcrimând.

Când cineva îl lăuda pe Emilian de față părinții lui, ei se umflau în pene și se înroșeau de mândrie. „Cu mine samănă!”, zicea Gogu sugându-și fericit o carie mai veche.

„Cu tine? La ce să samene cu tine, mă amărâtule? Tu nu știi nici ce-ngroapă pisica, iar Decrețelu meu știe pă dă rost capitălili la toate țărili dân lume!”

Frații lui îl pizmuiau sincer, ei abia de târâseră un liceu, erau și prostălăi, și urâți cu spume, și răi ca o durere de gută. Pe cât de dezagreabili erau ai lui, pe atât de minunat era el.

Toți vecinii și oamenii din localitate îl adorau. Nici ei nu înțelegeau cum a putut ieși un asemenea exemplar reușit, din doi părinți analfabeți, boccii, alcoolici și lipsiți de bun-simț. Care nici măcar pe nume nu-l strigau…

Emilian îi respecta, așa cum erau. Băiatul avea o bunătate nepământeană.

După terminarea liceului, s-a dus la București, unde a intrat printre primii la Facultatea de Arhitectură. Ai lui erau crăcănați de uimire. „Iote, fă! Fii-to o să ajungă mare! Făcut la bătrânețe, da ie dăștept.”

Au trecut alți ani peste viețile lor. Emilian era fericit, aveau o slujbă plătită foarte bine, se însurase cu o colegă de facultate, era iubit și respectat de toată lumea, n-avea treabă!

Ai lui însă ajunseseră rău de tot. Gogu se îmbolnăvise, avea ciroză, iar Ortansa înnebunise, poate pătrunsă de remușcări? Nu se știe… Cert e că se credea Scufița Roșie și ieșea mereu la strada principală, îmbrăcată în straie roșii și ținând în mână coșul în care crescuse mezinul. Ceilalți doi măgari de frați, plecaseră în orașe diferite și n-a mai auzit nimeni de ei.

Cine credeți că avut grijă de ei? Cine i-a dus pe la medici, prin spitale, cine le-a cumpărat medicamente? Emilian, decrețelul pe care ei l-au ignorat, desconsiderat și urât întotdeauna, copilul pe care-l lăsau să flămânzească, îl băteau și-l alungau din calea lor…

Ortansa a murit prima. Nu mai recunoștea pe nimeni și ajunsese o mână de oase. Apoi, a urmat-o Gogu. Înainte să-și dea duhul, a refuzat preotul care venise cu Sfânta Împărtășanie, dar l-a chemat pe Emilian și i-a zis plângând:

„Mă, io o să crăp. Ție tre să-ți cer iertare! Ție, mă! Iartă-mă! Am fost un dobitoc!”

Mezinul l-a mângâiat pe frunte, apoi l-a sărutat.

Gogu a murit fericit.