Spectacole omagiale, cultul personalității și mulți copii chinuiți în Epoca Ceaușescu

Am citit undeva, pe Facebook, că unii români, trecuți binișor de 50-60 de ani, regretă vremurile când erau scoși din producție (cred și eu că era bine!) ca să-l omagieze pe întâiul bărbat al țării. Aici nu mă refer la politică, ci doar la megaspectacolele ceaușiste, unde copii, tineri și mai puțin tineri (am văzut chiar și bătrâni, cu barbă albă, întruchipau țărănimea, bunicii României, dacii cei viteji) stăteau ore în șir într-un soare nemilos sau în frig și ploaie, dansau, scandau, dădeau din mâini, agitau steaguri, eșarfe și tablouri cu chipurile atât de dragi ale bravilor conducători, tovarășul Nicolae Ceaușescu și prima mamă a țării, tovarășa Elena Ceaușescu… (Stați să-mi strivesc o lacrimă!)

„Tovarășe Nicolae Ceaușescu, iubit părinte, din inimă vă mulțumim!”

N-am să pricep niciodată de ce ar boci cineva, vreodată, după asemenea spectacole coregrafice! Ce-a fost așa de frumos? Că ne țineau ca pe vite, (mai știți cum ne îmbulzeam în pauze la țuțuroiul de la stadionul 23 August ca să bem apă?) ore și ore de defilare, de bătut pasul ostășesc, de repetare a ridicării eșarfelor, până la demență și epuizare? Că nu ne lăsau, pe noi, copiii, să ieșim din rând ca să facem pipi, decât la pauză?
Bun, înțeleg că unii sunt nostalgici după anii tinereții, dar de ce confundă asta cu Ceaușescu?
Cât am fost copil, începând de la „șoimii patriei” și terminând cu UTC-ul, am tot participat la astfel de evenimente „cultural-educative”.
Îmi amintesc că prin 1978, de 1 Iunie, Ziua Copilului, a avut loc un grandios spectacol la Palatul Pionierilor. Ne-au ținut afară, într-un soare care efectiv ne mușca de capete și ne sugea zeama din gânduri.
Eram sute de copilași. Aliniați, până la ieșirea din parc, îmbrăcați în uniforma de șoim (încă nu eram pionieră) făcută din supraelastic, cu mâneci lungi, și pălăriuță, tot din același material. Băieții aveau pantaloni lungi, fetele, fustițe. Ne coceam în așa ceva! Curgeau apele pe noi. Mâncare? Pachețelul pus de mame, unt cu pâine, salam, brânză, ce aveam și noi prin frigidere. Dacă aveam. Dar după 4-5 ore de stat, ni se făcea foame din nou. Și sete. Mai ales sete!
Când am ajuns acasă, am vomitat și am făcut febră.
Totuși, nu-mi amintesc dacă ne obligau să mergem. Atâta știu: era o „școală de protocol”.
Odată, am fost la Sala Palatului. Eram tot șoimiță. Timp de vreo săptămână ne-au chinuit ca pe hoții de cai. Un șoim și un pionier erau așezați în dreptul fiecărui scaun, pe culoar, în sala de specatole. Am repetat ore în șir, de dimineață până seara, de aș fi știut și-n somn câți pași să fac, în dreptul cărui scaun să mă opresc și când să respir.
Pe recitatorii de pe scenă la fel i-au chinuit. N-aveam voie să ne scărpinăm, să ne uitam în altă parte decât ÎN FAȚĂ, n-aveam voie să ne hlizim. Seara, ajungeam acasă frântă, dormeam în picioare.
Atunci am zărit-o pentru prima oară de Dana Mladin. Recita pe scenă, pentru Ceaușescu. În viața mea nu văzusem o fetiță mai frumoasă! Parcă era o prințesă. Eram fascinată de ea, de părul bălai, de ochii albaștri și de vocea ei specială care zicea „Tovarășe Nicolae Ceaușescu, iubit părinte, din inimă vă mulțumim!”
Vai de mine! Era ca o rugăciune, poezia asta, și emoția ne curenta pe toți, de parcă eram băgați la 220.

„O să-i băgăm în spital pe toți!”

Într-un noiembrie hapsân, numai ploi, chicură și vântoase, de-ți îngheța și lacrima sărată din ochișor, ne-au dus la Monumentul Eroilor, de la Academia Militară. Șoimi, șoimițe, pionieri și uteciști, fluturau, de zor, eșarfe albastre, galbene și roșii. Eu eram cu galbenul. Când muzica de la difuzoare zicea: „Roșu- arzătoooor”, copiii ridicau eșarfele roșii. Când auzeam „galben- sclipitooor”, fâlfâiau eșarfe galbene. Albastrele se ridicau când cântecul spunea „… și albastru este-al nostru tri-co-loooor.”
La spectacol, unde am muncit vreo trei săptămâni, urmau să vină înalte fețe comuniste, tovarăși neînfricați ai partidului, în frunte cu minunatul luptător Jedi și apărător al tineretului, Nicușor Ceaușescu, cel mai cel dintre fiii tatălui lui.
Am încremenit de frig săptămânile alea. Amorțeam de sus până jos. Nu-mi mai simțeam picioarele, mâinile. Eram îmbrăcați cu niște blănițe albe, sintetice, în loc de cămașă de pionier, peste care ne puneam cravatele. Nu țineau de cald, dar tot era mai bine decât decât cămașa simplă, așa cum sugerase un tovarăș deosebit de inteligent la început. „O să-i băgăm în spital pe toți!”, a zis o profă, mai miloasă, mai mămoasă. Și, până la urmă, au ascultat-o și ne-au dat blănițele.
Fetele purtau fuste plisate, băieții, pantaloni negri. În picioare pantofi de lac, negri și ciorapi trei sferturi, albi. Ne lăsau să ne punem ștrampi culoarea piciorului, dar doar atât! Niciun pulover, nimic pe dedesubt. Ne controlau! Am răcit aproape toți, două fetițe au fost internate în spital, dar cui îi păsa?

La spectacol, când au venit tovarășii, care, evident, au întârziat vreo trei ore, picura, cerul era de plumb și bătea un vânt ca pe Ceahlău. Neînfricatul Nicușor avea ochelari de soare și era cam nesigur la mers. Nici cinci minute n-a stat, și s-a cărat. L-am înjurat din toată inima mea de fetiță înfrigurată. Atâta muncă, frig și foame pentru cinci minute!

O fetiță a leșinat chiar în fața lui Ceaușescu

Și-mi mai amintesc ceva care m-a șocat. Era într-o vară toridă. Venea pinegelică dintr-o țară bananieră. Ne-a luat de la ore (cred că era sfârșitul clasei a doua) și ne-au dus la Aeroportul Otopeni, ca să-l felicităm pentru „măreața realizare” și impresionanta vizită. Nemâncați, fără apă. Niște copii!

Am stat ore în șir pe aeroport, unde urmau să aterizeze irepetabilul patriei, împreună cu nevastă-sa, zâna PCR. Avionul prezidențial a avut întârziere, iar noi am așteptat și am tot așteptat. Ne-a bătut soarele numai în cap, și, chiar dacă aveam pălăriuțele alea (supraelastic, vă reamintesc!) mai rău era, curgeau transpirațiile pe noi, eram uzi fleașcă.

Unei fetițe (era cea mai bună din clasă!) i s-a făcut rău, și chiar când a aterizat marele cizmar al patriei, a leșinat. În fața lui. Au luat-o securiștii, rapid, pe sus, și au dus-o la spital. Grijulii, n-am ce zice!
Am încă în minte imaginea ei, cum a căzut din picioare, direct cu fața de asfalt. Și-a spart buza, s-a lovit la cap. Era plină de sânge.
Nea Nicu a trecut mai departe, netulburat, de parcă a căzut o frunză dintr-un pom. Nu s-a sinchisit. Și nici nu știu dacă a observat incidentul. „Al dracu să fii de tâmpit, cu partidu tău!”, l-am înjurat în gândul meu curat de copil și, de atunci, am început să-l urăsc sincer.