Un colonel din anturajul lui Ceaușescu povestește cum l-a înlocuit pe „marele ctitor” timp de zece zile. Serviciile de informaţii intraseră în posesia unor date conform cărora s-ar fi pus la cale un atentat

Lt. col. (r) Dumitru Burlan a fost, timp de 10 zile, în anul 1973, sosia lui Nicolae Ceaușescu, pentru că serviciile de informaţii intraseră în posesia unor date conform cărora s-ar fi pus la cale un atentat împotriva președintelui. La acţiune urmau să participe ofiţeri specializaţi, școliți în „prietenoasele” state sovietice.

„Am fost Ceauşescu pentru 10 zile”

Fotografiile în care colonelul Burlan apare alături de Ceauşescu, pe post de sosie a acestuia, au fost arse de copiii ofițerului, în 1989, cînd cei consideraţi “terorişi şi trădători de neam” erau arestaţi. A mai rămas doar un ziar Scînteia, din 21 august 1977, cu imaginea fostului preşedinte şi a ofiţerului, aflați la o vizită de lucru. Cam atât.

Dumitru Burlan, om important în anturajul fostului preşedinte român, s-a născut la data de 11 mai 1939, în comuna Licurici, judeţul Gorj. În 1972 a intrat în escorta lui Ceauşescu. În 1989 era cel mai vechi ofiţeri din Direcţia a V a Securităţii, lucrînd, în cadrul ei, 22 de ani neîntrerupţi.

Ochii lui au văzut multe, urechile au auzit grozăvii, pe care însă le ţine şi acum secrete, „din motive bine întemeiate”, spune el .

Din 1960 pînă în ‘68 a fost ofiţer la filaj. A cunoscut persoane-cheie din aparatul de stat: Pacepa, Milea, Neagoe, Vlad, Pleşiţă şi mulţi alţii. O mare răspundere apăsa pe umerii lui.

În 1973, toamna, Dumitru Burlan a fost sosia președintelui Ceaușescu. În fiecare dimineaţă, se aşeza în maşina prezidenţială, pe locul celui mai iubit fiu ai poporului. Ofiţerul putea fi ucis oricînd. Dar ordinul era ordin! Avea o escortă de două maşini în faţă, două în lateral şi o maşină a Salvării. Alaiul normal. I s-a spus doar că s-au primit nişte informaţii, conform cărora se pregăteşte un atentat asupra „Tovarăşului”. Iar cum la acea dată ofiţerul Burlan semăna foarte bine la figură cu nea Nicu, el a fost Cel Ales.

“Ştiam că mă aşteptau acasă copiii, soţia, nu puteam să dau înapoi. Şi datoria mea era să-l apăr pe preşedinte. Eram îmbrăcat asemănător, pieptănat la fel, stăteam pe locul lui. Semănam. Aşa că am fost Ceauşescu timp de 10 zile.”

După o jumătate de oră de la plecarea din cartierul Primăverii a alaiului prezidenţial, în care era sosia, ieşea şi adevăratul preşedinte. Ceauşescu avea numai un antemergător şi o escortă. „Tovarăşa” venea separat. Lt.col. (r) Burlan spune că de atunci nu s-a mai folosit niciodată vreo sosie şi că toate poveştile pe această temă sînt nedevărate.

„Alo, Mitică, vezi că te ascultăm!”

Pe vremea aceea, existau informatori şi colaboratori peste tot. Pînă şi în şcoli sau în grădiniţe. Dacă se întîmpla vreun eveniment trebuia să se ştie mai sus. Direcţia a V-a se ocupa, însă, şi de Casa Poporului, o uzină cu 12.000 de oameni. Colonelul Burlan făcea adesea verificări personalului. Tovarăşii aveau nevoie să ştie dacă respectivul a fost recrutat de Securitate, dacă părinţii lui au fost sau nu liberali, ţăranişti, legionari. „Foloseam colaboratori, la care, apoi, renunţam. După un timp, puteam să-i refolosesc, eu sau altcineva din securitate. Îi recompensam cu două-trei sute de lei, dacă dădeau informaţii bune. Le luam un cadou de ziua lor sau a soţiilor. Şi oamenii se bucurau. Dacă reuşeau să ofere informaţii bune, le puteam da cel mult o mie de lei. Colaboratorul primea 500 de lei.”

Dar aceasta nu înseamnă că toţi cetăţenii erau urmăriţi. Chiar şi apartamentul colonelului Burlan era „ascultat”. Direcţia a IV-a îi ştia toate mişcările. „Mă aveam foarte bine cu ofiţerul de contrainformaţii, care răspundea de noi şi ne asculta. Ajungeam acasă frînt de oboseală, pe la miezul nopţii. De fiecare dată eram prevenit: Mitică, vezi că trei luni telefonul tău e ascultat! Aveam grijă ce vorbeam. N-am spus niciodată soţiei sau copiilor. De ce să-i necăjesc?!”

La rîndul lui, ofiţerul Dumitru Burlan îi urmărea pe alţii. „Eu şi cu echipa supravegheam telefoanele. Cele mai multe informaţii de aici se obţineau: omul discuta acasă, cu prietenii, cu persoane care ne interesau. Se urmăreau starea de spirit, relaţiile, comentariile. Supravegherea telefonului dura 15-20 de zile, dar aveam posturi unde ascultam tot timpul.”

„Ofiţerii s-au înfierbîntat şi au tras”

Referitor la Revoluția din decembrie 1989 lt. col. (r) Dumitru Burlan crede că totul a fost provocat din interiorul serviciilor secrete romane. A scris şi o carte intitulată „După 14 ani sosia lui Ceauşescu se destăinuie” în care povesteşte ce şi cum s-a întîmplat atunci.

„S-a ştiut totul dinainte, altfel nu se explică măsurile pe care le-au luat din timp. Pe 21 decembrie, în timpul mitingului, eram la intrarea B, aceea cu brazi. Ascultam discursul, cînd a început bruiajul. Atunci am auzit şi urletul ca de sirenă, apoi ţipete dinspre Cina. Venea lumea ca un val spre Comitetul Central. Eu am urcat pe trepte. Se precipitau lucrurile. M-am mirat, pentru că știam că Ceauşescu urma să cadă pe 29 decembrie. Trădătorii însă n-au mai avut răbdare. Vreau să vă spun că cei 1000 de oameni au murit degeaba atunci. Nu trebuia să curgă sînge! Ofiţerii s-au înfierbîntat şi au tras. După miting, am adunat camioane de căciuli, pantofi, ghete, cizme.”

Ofiţerul mai spune că s-a ştiut dinainte că se va trage în Muzeul de Artă şi toate operele de arta au fost coborîte la subsol pe 21-22 decembrie. Numai lucrările care aveau dimensiuni foarte mari nu au putut fi puse la adăpost. „Nici o pictură nu a ars, povesteşte Dumitru Burlan. Dar au dispărut valori inestimabile ale ţării din muzeu şi de la BCU. Cine le-a luat? Lumea trebuia să ştie că Securitatea e de vină, că sîntem nişte criminali şi că am împuşcat demonstranţii. Ba cineva a tras chiar în fruntea unui portret de la muzeu ca să se zică: uite, domnule, Securitatea ce face, ce trăgători de elită au! Dar vă spun eu că, în toata Direcţia a V-a existau numai două puşti cu lunetă! Una se instala la mitinguri pe blocul Romarta şi alta pe blocul de lîngă Direcţie. Mai veneau cei de la USLA, care stăteau pe blocul turn şi pe cladirea Comitetului Central. Atît! Cu ce să-l eliberăm pe Ceauşescu? Cu pistoale Makarov? Eu nu aveam pentru oamenii mei nici măcar un AKM. O fi fost revolta maselor, dar lovitura a venit din interior. Eu aveam un jurămînt, trebuia să-l apăr pe preşedinte, nu am făcut-o, dar, în schimb, am fost catalogat ca terorist.”

„Dacă vin tancurile, eu scot căciula, îmi trec mîna prin păr şi voi fugiţi!”

La început, populaţia a crezut că e ceva spontan. În Piaţa Universităţii s-a ridicat o baricadă. Imediat s-a format un cordon cu soldaţi- elevi de la Şcoala de Securitate. Oamenii nu mai aveau voie treacă de la Sala Dalles şi nici spre Comitetul Central. „De la Piaţa Rosetti au venit o basculantă şi un vehicul lung (şa) către Teatrul Naţional. Cînd au ajuns aproape de intersecţia cu Batiştei, şoferii au băgat viteză şi au sărit. Basculanta a cotit şi a intrat într-un ulm de vizavi de Restaurantul „Pescarul”. Se vede semnul şi acum. Alta a intrat în plin în ostaşi şi în mulţimea care urla. Asta a fost scînteia. Nu se vrea adevărul, că s-ar afla tot…!”

După 21 decembrie, ofiţerilor de la Direcţia V li s-a ordonat să meargă pe stadionul Ghencea ca să depună jurămîntul de credinţă pentru revoluţie. Dar ei au refuzat să se ducă, cerîndu-le generalilor Vlad, Bucurescu, Neagoe să vină şi ei acolo. „Bănuiam că vom fi ucişi. N-am plecat. Ne-am dus, însă, la garajul Leonida, care avea ieşiri în străzile Paris şi Aleea Alexandru. Garajul deservea conducerea de partid şi de stat, se îngrijea de maşinile preşedintelui. Erau acolo 80-90 de ofiţeri, cărora le-am spus să intre în Sala de sport şi să aştepte ordinele mele. Eu rămăsesem la intrarea din Aleea Alexandru. Pe alt ofiţer l-am trimis la intrarea din Bdul. Aviatorilor. Dacă vin tancurile, eu scot căciula, îmi trec mîna prin păr şi voi fugiţi prin strada Paris, le-am spus colegilor mei. Credeam că, dacă nu le-a mers chestia cu stadionul Ghencea, poate vor să ne omoare aici. Cineva mi-a zis că s-a pus în discuţie la CFSN să fim omorîţi toţi. Ion Iliescu însă nu a fost de acord.”

Nea Nicu se scula cu noaptea-n cap şi bea o jumătate de litru de lapte crud

În afară de pază şi protecţie, colonelul Burlan se ocupa şi de recrutarea tuturor angajaţilor casei prezidenţiale, începînd de la bucătăreasă, grădinar, asistenta medicală şi pînă la femeia de serviciu. Toţi aceştia erau aleşi după un anumit standard. Femeile trebuiau să aibă o înălţime de 1,60 - 1,65, să fie frumuşele, şi să nu fie brunete. În afară de acestea, ele erau acceptate dacă proveneau din gospodăria de partid, dacă lucrau la spitalul Elias ori în mediul militar. „Eu făceam toate aceste treburi, dar tovarăşa nu discuta niciodată cu mine. La masă, meniul îl facea săptămînal Ion Mincu, fostul ministru al Sănătăţii. Uneori, tovarăşa tăia ceva din meniu şi punea altceva. Nu-l întreba niciodată pe Tovăraşu\' ce vrea să mănînce.” Ceauşescu se scula cu noaptea-n cap şi bea o jumătate de litru de lapte crud. Avea patru vaci la Vlăsia, care erau mulse pe la 3-4 dimineaţa. La ora 6, un subofiţer aducea laptele, sigilat, la poarta locuinţei prezidenţiale. Tot Elena Ceauşescu le verifica pe femeile de serviciu să vadă dacă îşi făceau datoria cum trebuie. Ea punea o frunză sub covor sau lipea o bucăţică de scotch pe cada din baie. Şi să le ferească Sfîntul să nu fi făcut ordine ca lumea. Jar mîncau!

Adesea, lumea vorbea pe la colţuri că Elena Ceauşescu avea amanţi. În 1972 ofiţerii din gardă povesteau, cu fereală, că l-au văzut pe doctorul familiei atingându-i fundul, în timp ce ea urca scările casei. De aici, s-a dedus că medicul ar avea o relaţie sentimentală cu Tovaraşa. În cele din urmă, amantul „s-a aruncat” de la etajul cinci de pe un bloc din strada Mendeleev. Şi s-a făcut praf. S-a spus că „şi-a cam depăşit atribuţiunile” şi că serviciile secrete i-ar fi făcut de petrecanie.

Salariul lui Ceauşescu: 18.000 de lei pe lună

Nicolae Ceauşescu primea un salariu lunar de 18.000 de lei, iar Elena 15.000. Se mulţumeau. Colonelul Dumitru Burlan îşi aminteşte că în casa Tovarăşului intrau produsele alimentare pe factură. Pentru micul dejun, Ceauşescu avea nevoie doar de 250 gr. de crenvurşti, 200 gr. de brînză de vaci, un litru de lapte dulce şi puţină şuncă de Praga. La cabinetul lui, din cadrul Comitetului Central, mîncarea era adusă tot pe bază de factură. Ce rămînea, se returna gospodăriei de partid.

Ceauşescu mînca foarte puţin. Bea vin pregătit la Snagov din podgoria de la Vila 10. Se tăia săptămînal o vacă, nu mai mică de 600 de kilograme. „Marele ctitor”era înnebunit după cotlet, care era ales cu mare grijă. Restul se dădea pentru comerţ. Doctorii veterinari, care asistau la tăieri, nu erau angajaţii gospodăriei de partid, ei fiind plătiţi de Sanepid. Îi recruta ofiţerul Burlan şi pe aceştia. El era răspunzător pentru viaţa preşedintelui ţării. Bucata de carne se ţinea o lună, ca probă, după pregătirea mîncării!

Fosta sosie a lui Ceauşescu povesteşte că acesta nu mînca vînat niciodată. Dar îi plăcea vînătoarea. „Eram la Săvîrşin în escortă, prin 1972. Maurer tragea la prepeliţe, iepuri, fazani, iar Ceauşescu la mistreţi, căpriori şi urşi. Avea un instructor de vînătoare, pe care îl selectam tot noi. Trebuia să nu fie mai înalt decît Ceauşescu, să aibă fizic plăcut, să fie un bun trăgător. Cînd veneau la vînătoare reprezentanţii Corpului Diplomatic se servea şi vînat. Altfel, nu. Carnea se valorifica în străinătate. Tovarăşii nu păstrau pentru ei nimic.”

Atunci cînd veneau şefii de stat în vizită, la noi în ţară, lăsau mici atenţii, în dolari, ospătarilor, bucătarilor sau cameristelor. Aceştia erau obligaţi să raporteze totul ofiţerilor, altfel o încurcau. „Eu strîngeam valuta de la ei şi făceam un raport. Apoi erau premiaţi. Dacă unul primea 200 de dolari, lua primă 500 de lei. Nimeni nu a îndrăznit să ascundă ceva. Se raporta tot. Cînd am fost în escorta regelui Norodom Sihanuk, zece zile la Predeal, am primit de la el trei nuci de cocos, sculptate şi trei stilouri, pentru cei trei copii ai mei.