Recenzie: "Confesiuni. Atracții interzise",  Bogdan Dărădan

„Trăim o singură dată, dar dacă o facem cum trebuie, o dată e de ajuns.”, spune autorul în prolog. 

Și da, cam asta e și senzația după ce citești cartea: că ai trăit o viață întreagă într-un singur volum.

Bogdan Dărădan nu scrie. Se scrie. Fiecare pagină e un strat de piele pe care îl smulge, cu sinceritate brutală, cu luciditate poetică și cu o memorie aproape chirurgicală.

Cartea este un melanj de roman confesiv, jurnal poetic, eseu filozofic și film erotic rulat cu intensitate în fața unei oglinzi crăpate. 

Într-o societate în care ne ascundem după filtre și măști sociale, el face exact opusul: se lasă văzut. Rănile nu sunt cosmetizate, ci arătate ca trofee, și uneori, le atinge cu degetul, să sângereze din nou, doar ca să verifice dacă mai doare.

Trecutul: acea colivie aurită

Ce mi-a rămas puternic în minte, mai ales din ultima parte a cărții, este obsesia firească, dar și autodistructivă, a omului modern pentru trecut. Timpul devine în carte un personaj nevăzut, dar omniprezent. Este "titirezul turtit", clepsidra suspendată, jocul de snooker în care fiecare ciocnire schimbă traseul vieții.

Și aici rezonez profund cu Bogdan: nu putem iubi autentic prezentul dacă trăim în captivitatea amintirilor. De câte ori nu rămânem blocați în „ce-a fost”, în ce am simțit cândva, în cine am fost? Poate pentru că durerea trecutului ne oferă o identitate pe care prezentul, în incertitudinea lui, nu ne-o poate da. Dar în același timp, asta ne răpește bucuria de A FI.

Iar în final, când mă așteptam ca autorul să tragă cortina cu un vers sau un autoportret glorios, a venit tăios, simplu, dar eliberator:

 „Pentru că azi, când scriu aceste rânduri, la peste 40 de ani, am înțeles și am acceptat un lucru: că sunt muritor. [...] Iar pentru că am înțeles că după ce se stinge lumina, nu mai urmează NIMIC, mi-a dat puterea să mă bucur cu adevărat de acest ceva imperfect numit viață.”

E genul de adevăr care nu te înspăimântă, ci te trezește. Când accepți condiția de muritor, începi, paradoxal, să trăiești cu adevărat.

Cartea e o invitație, dureroasă uneori, erotică adesea, dar mereu autentică, de a ne reaminti cine suntem, nu cine am fost.

Stilul: între poezie, băutură și sex

Stilistic, Bogdan e un haos controlat. E poetic fără să se prefacă. E vulgar, dar niciodată gratuit. Este exact genul de scriitură care te face să râzi în hohote la o frază și să plângi în următoarea. Se joacă cu referințe culturale, filozofie, istorie, mitologie personală, filme porno și emoții brute. Se simte că autorul a fost jurnalist, dar mai ales, se simte că a fost (și este) OM.

Cartea are ritm, are respirație. Te ține. Nu pentru că e o lectură „uşoară”, ci pentru că te provoacă. Îți aruncă în față oglinzi, una după alta, până când nu mai știi dacă ceea ce vezi e despre el sau despre tine.

Atracții interzise: despre rușine, eros și libertate

Titlul nu este deloc întâmplător. Atracțiile interzise sunt de fapt oglinzi ale dorințelor noastre cele mai adânci, acelea pe care societatea ne învață să le ascundem. Cartea este o eliberare erotică, dar și una emoțională.

Bogdan vorbește despre sex cu o sinceritate care frizează uneori pornografia, dar fără să alunece complet în vulgar. Pentru că scopul nu este șocul, ci eliberarea. E ca și cum fiecare femeie din viața lui a fost o lecție, o oglindă, o rană și un altar. Iar el le mulțumește, și se mulțumește, în cele din urmă, pe sine.

De ce merită citită?

Pentru că e vie. Pentru că doare. Pentru că nu e cosmetizată. Pentru că e, într-un mod ciudat, o carte despre noi toți. Despre cum creștem, cum greșim, cum iubim, cum ne mințim, cum supraviețuim.

Și, mai ales, pentru că ne amintește de un adevăr simplu:

Timpul nu trebuie doar trăit. Trebuie simțit.

Iar dacă nu avem curajul să ieșim din zona de confort, vom rămâne veșnic doar un personaj secundar în propriul nostru trecut.