Recenzie: "Toate viețile pe care nu le-am trăit", de Anuradha Roy

Sunt cărți care ți se lipesc de piele, de parcă au fost scrise într-o limbă secretă pe care doar tu o înțelegi. Toate viețile pe care nu le-am trăit, de Anuradha Roy, este una dintre ele. N-am citit-o, am respirat-o. Am plâns-o în tăcere. Am închis-o și am simțit că am deschis în mine o cameră în care n-am mai intrat niciodată, dar în care, cumva, am trăit mereu.

O poveste despre ceea ce lăsăm netrăit

Cartea este construită în jurul unei absențe, a mamei care pleacă într-o zi obișnuită și nu se mai întoarce. Nu moare, nu este răpită, ci pur și simplu... alege altceva. Alege o viață în afara granițelor impuse de căsnicie, maternitate și societate. Alege libertatea și îl lasă pe fiul ei în urmă. Iar el, băiatul numit Mîșkin, rămâne cu o întrebare care îmbătrânește odată cu el: "De ce?"

Dar nu e o carte care condamnă. Nu există vinovați. Doar oameni care încearcă să respire în corpurile și în rolurile pe care nu și le-au ales.

„Pe mama nu mi-o mai amintesc. Dar când în zorii dimineții de toamnă, în aer plutește mireasma florilor de shiuli… îmi aduce aminte de parfumul mamei mele.”

Tagore spunea asta. Și cred că Anuradha Roy a scris întreaga carte ca un ecou al acestei amintiri difuze, care vine din miros, din lumina dimineții, din golul rămas în urma unei mame ce nu poate fi ținută în cuvinte.

 Titlul: o rană și o revelație

„Toate viețile pe care nu le-am trăit.” Am citit titlul de zeci de ori și, de fiecare dată, a fost altceva. Uneori o vină. Alteori o întrebare. De cele mai multe ori, o melancolie sfâșietoare. Câte vieți netrăite ducem cu noi? Câte alegeri nu am făcut, câte drumuri nu am îndrăznit? Titlul nu e doar poetic, e un diagnostic.

 Trei vieți dintr-una singură

Cartea e narată de Mîșkin, un băiat care crește în absența mamei. Dar el nu este doar copilul lăsat în urmă, e și bărbatul care încearcă să o înțeleagă, și copilul din fiecare dintre noi, care se întreabă dacă a fost suficient de iubit.

„În unele zile, am senzația că mi-am petrecut viața uitându-mă la o scenă neclară ce trecea în goană prin fața unei ferestre aflate în mișcare…”

Cine suntem cu adevărat? Ce ne definește: viețile trăite sau cele abandonate?

Pe măsură ce îmbătrânește, Mîșkin începe să reconstituie puzzle-ul acelei femei misterioase și fascinante, mama lui, Gayatri, o femeie care picta cu flori în păr, care mergea pe bicicletă, care voia să zboare când toți o voiau cuminte. Când pleacă, nu fuge cu un bărbat, ci fuge cu o versiune a ei pe care nu și-o mai poate reprima.

„Era o vreme când credeam că, dacă aș avea o poză de-a ei în față, mi-aș stinge țigara în cercul ochilor ei… Aș orbi-o. Aș pune capăt vrăjii aruncate de prezența ei absentă.”

Acel moment… mi-a rupt inima. Furie, dor, neputință. Cine a fost, cu adevărat, mama lui?

O poveste despre libertate, cu prețul iubirii

Gayatri nu pleacă pentru că nu-și iubește copilul, ci pentru că nu se mai poate iubi pe ea însăși acolo unde este. Cartea nu o justifică, dar nici nu o judecă. Ea fuge în Bali, unde își urmează un vis artistic și, poate, o dragoste. În timp ce Mîșkin rămâne acasă, cu tatăl lui rigid, cu tăcerile apăsătoare și cu sentimentul că nu e suficient. De aici izvorăște întreaga tensiune a romanului: poate cineva să fie liber fără să rănească pe cineva? Merită o femeie dreptul de a-și alege viața, chiar dacă asta înseamnă să nu mai fie „mamă” așa cum o cere lumea?

„Puterea dispare, oamenii mor, dar frumusețea învinge timpul.”

Poate că acesta e și răspunsul. Gayatri nu a vrut să fie puternică, nici perfectă. A vrut să creeze ceva frumos. Să fie una cu arta ei. Și, într-un fel, a reușit. A lăsat în urmă nu doar un copil rănit, ci și o moștenire: de libertate, de curaj, de adevăr.

Ce mi-a lăsat în inimă

Am închis cartea și am rămas cu o tăcere grea. Nu pentru că nu știam ce simt, ci pentru că simțeam prea multe. Dor. Furie. Dorința de a trăi viața mai curajos. De a nu-mi abandona nici un vis. De a nu deveni o umbră într-o viață corectă, dar greșită pentru mine.

Mi-am imaginat-o pe mama mea, pe mine ca mamă, pe copilul meu uitându-se cândva înapoi. Ce va simți? Ce va înțelege? Ce va ierta?

Ce simt eu, ca mamă

Și totuși, dincolo de admirația pentru scriitură și de tandrețea cu care autoarea împletește amintirea, libertatea și durerea, nu pot tăcea revolta care a crescut în mine.

Pentru că eu știu exact cât de importantă este fericirea personală. Nu o minimalizez. Dar nu pot accepta o fericire care presupune să-l lași pe copilul tău în urmă. Eu nu pot. Poate că Gayatri, femeia din carte, n-a mai avut de ales. Poate că a fost copleșită de un vis care nu putea trăi în colivia rolului de mamă și soție. Dar nu pot să nu mă gândesc la copilul ei, la copilul din mine, la copilul meu, Edy.

Eu mi-aș urma visul, dar l-aș urma cu Edy de mână. Nu pot concepe altfel libertatea.

Niciun copil nu ar trebui să simtă că a fost prea puțin pentru ca mama lui să rămână.

Știu ce face abandonul dintr-un suflet. Chiar și când nu e intenționat. Chiar și când e poetic, artistic, justificat. Durerea aceea rămâne, se adună în colțurile inimii și iese mai târziu sub formă de îndoială, frică, nesiguranță. Nici o pictură și nici o libertate nu ar trebui să coste atât.

Concluzie

Poți privi această carte ca pe o oglindă: și pentru cei care aleg să plece, și pentru cei care rămân.

Dacă o citești ca femeie, vei înțelege dorul de libertate.

Dacă o citești ca mamă, poate că o vei închide din când în când, pentru că inima ți se va rupe în două.

Iar dacă ai fost vreodată copilul lăsat în urmă, o vei simți în oase.

Și, poate, îți vei promite că vei trăi toate viețile pe care încă le mai poți trăi, dar fără să frângi inima celui care te iubește necondiționat.