Transportul în comun în anii ’80? Aglomerație, nervi, improvizații și autobuze-bombă

Mereu aud că oamenii se plâng de calitatea transportului în comun din București. Ba că autobuzele sunt nasoale, prea puține, prea scurte, prea grase sau prea verzi, ba că vin greu la orele de vârf.
Deunăzi, când m-am dus cu o treabă până-n Romană, o mamaie cu aere de cucoană era nemulțumită că nu a dat șoferul drumul la aerul condiționat în 301, de la capăt. „Ai dracu! După ce că vine așa de rar, ne mai ține și în căldură! S-a înrăit lumea, nu mai e ca altădată…” bodogănea ea.

M-am abținut să-i zic câteva, nu ai niciun rezultat cu persoanele de genul ăsta, dar m-a înfuriat suficient, ca să nu-mi amintesc cum călătoream pe vremea lui Ceaușescu. În frig iernile, și în călduri sufocante verile. M-am uitat mai bine la femeie. Era trecută bine de 65 de ani, deci a gustat comunismul din plin. Cum de a uitat?
Ca să mă calmez, am închis ochii. Cum era în 1986? Așteptam și câte o oră în stație să vină 178. Eram la liceu, în Romană. Trebuia să merg până la Piața Unirii ca să iau metroul până în Militari, pentru că încă nu erau construite stațiile din centru. Așa că preferam să merg la Luterană, de unde-l luam pe 178.
Când venea 178, se îngrămădeau românii, puhoi. „Oăleeeeu! Aa! Uuuu! Hăăăă! Aaau! Băă, cretinilor! Nu-mpinge, tovarășe! Cine-i cretin, bă? Dacă-ți dau un pumn, rămâi fără dinți! Ie loc dăstul în față! Avansați înainte! Hai sictir, boule! Făi, femeie, m-ai călcat! Huoooo, gloabelor! Nu mă-nghesui, că-s operată dă prapur! Copiluuu, nu-mpingeți, că omorâți copiluuu!” etc…
Dacă reușeam să mă urc în prima, eram cineva. Dacă nu, mai venea alta. Peste 30 de minute sau mai mult. Până atunci, stăteam în ploaie, soare, frig.

În timpul mersului, așa de tare se hurduca autobuzul, te zguduia, de-ți venea conținutul stomacului în gură

Uneori, autobuzul, troleibuzul sau tramvaiul circulau cu ușile deschise și oamenii ciorchine, atârnați de bare. Vară, zloată, iarnă, viscol. Anotimpurile aduceau cu ele mirosuri diferite, combinate. Iarna și toamna, vehiculele ITB puțeau a bășini de oameni nervoși, răciți, mâhniți, mulți înainte de salariu, puțea a naftalină, a pește stricat, a tutun, și-a parfumuri de roze, bulgărești. Din când în când, mai duhnea cineva a țuică, a antibiotic sau a dentist. Dar mai rar, că la stomatolog nu prea mergeau.
Ușile nu se închideau ca lumea și prin găuri intrau fulgii de zăpadă, ploaia, stropii de noroi. Podelele erau jupuite, pline de hârtii, coji de semințe, tichete ITB folosite.
Îmi amintesc că îmi plăcea să stau la burduf sau în spate, cu fața spre stradă. Străzile și bulevardele aveau gropi, de parcă trecuseră tancurile pe-acolo. În timpul mersului, așa de tare se hurduca autobuzul, te zguduia, de-ți venea conținutul stomacului în gură. Dacă ai mâncat!

S-a rupt burduful

Și tronca-tronca, buf-zdup-pârț, mergeai și mergeai, până te găsea boala…
Nu știu câte persoane intrau într-un autobuz cu burduf, habar n-am, dar cred că multe. Împingeau cu o forță colosală, trebuia să mă opun puternic, ca să nu fiu strivită. Unele autovehicule aveau burduful distrus. Se vedea prin el afară, în stradă. Țin minte că, într-un an, s-a rupt un burduf din ăsta și au murit oameni. Presa comunistă a tăcut mâlc.
Vara, pe caniculă, era demență. Geamurile deschise și ușile. Praf, pământ, albine, viespi, țânțari, muște, de toate pentru toate gusturile. Curgeau apele șiroaie pe cetățenii Capitalei noastre înfloritoare și revoluționare. Duhorile te învăluiau perverse și te scobau în nas, până în suflet, cu tot curentul care se făcea în autobuz sau tramvai.
Mai târziu, în 1988, când m-am angajat, mergeam cu tata la serviciu. Lucram împreună. Doamne Dumnezeule și sfinte Petre, cum arătau tramvaiele cehoslovace (8 sau 25) la ora 6.30 dimineața! Parcă le văd și în clipa asta când scriu, cum veneau, hâțânându-se pe șine, durdulii, roșii, cu mutre de mamai, pline ochi cu muncitori, ingineri, subingineri, dactilografe, studenți în practică și operatoare de la fabrica de sticlă. Abia reușeam să ne agățăm și noi de o bară de la ultima ușă. Atârnam cu un picior în afară, iuhuuu, mă distram, ce să fac la 18 ani? Îmi plăcea, mă credeam supergirl. Tata mă ținea protector cu mâna peste spate: „Potolește-te, vrei să zbori sub roți?”

Cu ușile deschise

Condițiile în care circulam cu mijloacele de transport în comun în anii 80 erau, cu siguranță, oribile. Câte accidente au avut loc, din cauză că șoferul mergea cu ușile deschise și oamenii cădeau pur și simplu pe șosea? Multe! Cine să le numere? Cine să le recunoască? Câți oameni și-au găsit sfârșitul sub roțile autoturismelor care veneau din spate? Cine era de vină? Muncitorul, dacă întârzia la slujbă, primea mai puțini bani la salariu. Așa că, prefera să stea atârnat de uși și să-și sacrifice viața. (Lasă, bre, că mă țin bine!).

Dar una e să vrei și alta e să poți. Când trecea măgăoaia peste vreo groapă, îți săreau picioarele-n sus, văleu! Trebuia să ai noroc, ca să nu ajungi pe șosea. Lat!
Pe de altă parte, șoferul autobuzului ce era să facă? Să coboare de la volan și să-mpingă călătorii cu parul? Să nu plece din stație până nu se puteau închide ușile normal?

L-ar fi linșat mulțimea. Totuși, după atâte accidente, conducerea ITB a interzis cu desăvârșire plecarea tuturor autovehiculelor, din stație, cu ușile deschise.
„Pe vremea lui Ceaușescu era bine! Ne dădea case și servici. Ne-a plătit datoriile internaționale!” -este veșnica placă infectă pe care-o aud, la unii, și azi.
Pentru mine, și pentru unii prieteni de-ai mei, acele vremuri au fost înfricoșătoare, urâte, împuțite și lipsite de sens. Singurele lucruri minunate de atunci au fost copilăria, adolescența, tinerețea, studenția noastră. Și amintirea părinților.

Transportul în comun în anii ’80: aglomerație, improvizații și autobuze-bombă

Dacă ai impresia că transportul public din București e astăzi greu de suportat, aruncă o privire înapoi, spre anii ’80. N-ai fi găsit nici tramvaie confortabile, nici aer condiționat, nici aplicații de urmărire în timp real – dar ai fi găsit nervi întinși la maximum, coate în coaste și o doză zilnică de absurd.

Adevărul e că situația transportului în comun din acea perioadă nu era cu mult diferită față de deceniile anterioare. Doar că mijloacele de transport erau mai bătrâne, mai jegoase și mai degrabă pe cale de dispariție. Aglomerarea Bucureștiului, alimentată de șantierele megalomane gen Casa Poporului, aducea în Capitală sute de „șantieriști”, adică muncitori aduși cu forța entuziasmului patriotic. Ce însemna asta? Mai mulți pasageri, mai puține vehicule, și o luptă zilnică pentru un loc în „ITB”.

Iarna era de groază. Circulația autoturismelor personale era interzisă pentru a face economie de carburant, așa că și posesorii de Dacii sau Lăstuni erau nevoiți să se alinieze în haltele murdare ale transportului de stat. În acea îmbulzeală generalizată, buzunarele se goleau mai repede decât se umpleau: hoții prosperau, la fel și blatiștii – mai ales după ce s-au desființat posturile taxatoarelor, acele femei care, cu un ton ferm și cu gesturi largi, rosteau implacabilul: „Avansați înainte!”

Controlorii? Ha! N-aveau loc nici ei în autobuze. Oricum, ce putea să mai controleze cineva într-un spațiu unde nici aerul nu-și mai făcea loc?

Vehiculele se distrugeau cu rapiditate, iar cele care mai funcționau veneau rar, chinuit. Așteptările în stații deveniseră o formă de tortură psihologică. Pe lângă toate acestea, traseele se modificau după bunul plac al „Tovarășului”. Într-un acces de nervozitate, Ceaușescu a ordonat, la un moment dat, mutarea liniei tramvaiului 5 – îl deranja zgomotul care trecea pe lângă locuința sa.

Și dacă n-aveai ghinionul să fii pe linia „greșită”, puteai avea altul: acela de a intersecta traseul convoiului oficial. În astfel de momente, orice autobuz, cu tot cu pasagerii lui, era oprit până trecea mașina prezidențială. Călătorii înghețau la propriu și la figurat, privind neputincioși spectacolul puterii absolute.

Dar poate cea mai bizară „inovație” a epocii a fost apariția autobuzelor alimentate cu gaz lichefiat. Pentru a economisi motorina, s-au montat două butelii uriașe deasupra autobuzelor, transformându-le în niște veritabile bombe pe roți. O priveliște înspăimântătoare și complet inestetică. Bucureștenii, cu umorul lor acid, le-au botezat imediat: „Elena Gay” – un joc de cuvinte care combina numele avionului american ce a lansat bomba atomică la Hiroshima (Enola Gay) și ambițiile pseudo-științifice ale Elenei Ceaușescu.

Asta era realitatea de zi cu zi: aglomerație, improvizații, frustrare și o luptă continuă cu absurdul. Și totuși, oamenii mergeau mai departe. Poate pentru că nu aveau încotro. Sau poate pentru că, în felul lor, deveniseră imuni la ridicol.